In reveriile tale, eu levitam…
În patul strâmt,
tânguind automnal,
Lânga ceasul cu clopot,
Și mirosul de praf, funerar:
Iubito!
Umbrele care nu mai aveau oameni,
de unde veneau si unde fugeau?
Eu, fără aripi, atunci, levitam.
Mihai Sava
Le chant de l’autre étage
Une autre vie à cheval, avec des crabes
Dans la tête.
Je n’étais qu’une petite boucle d’oreille
Mise dans le nombril du monde.
Les gens se ventaient,
En disant avoir vu des vivants
Et ils se flairaient en criant :
« Au bout du monde la métaphysique
est banale,
car les sauterelles ne murmurent pas. »
Les morts se dressaient devant nous
En hurlant : « Vous êtes passés! »
Seul, mon ange chante encore…
Mihai Sava
I remember one morning…
getting up at dawn…
there was such a sense of possibility!
You know? That feeling?
And… and I remember thinking to myself:
‘So this is the beginning of happiness…’
‘This is where it starts!’
‘And, of course, there’ll always be more.’
Never occurred to me
it wasn’t the beginning,
It was happiness.
It was the moment…
― Virginia Woolf
In ceea ce ma priveste, a fost o dimineata de toamna in Copou, la o terasa din Puskin, bindu-mi cafeaua, in prima mea zi de studentie. Nu aveam inca 19 ani. Era imediat dupa cazare, eram bucuroasa, aveam camera mea, locul meu, eram in sfirsit libera, eram pregatita… Eram pregatita pentru fericire. Da, imi amintesc si acum ca si cum ar fi fost ieri: senzatia ca totul este posibil, ca fericirea ABIA incepe…atunci, in momentul acela, precis. Vechii greci spuneau ca niciodata nu traim in dimensiunea prezentului, pentru ca traim ori in nostalgia trecutului, ori in speranta viitorului. Ca si Ulise, in cei 20 de ani de pribegie, nostalgic dupa Itaca lui, sperind sa o revada intr-o zi, uita sa traiasca…prezentul. Doar cind o regaseste pe fidela Penelopa, trairea in prezent are loc, timpul parca se intinde, momentul este prea puternic pentru ca trecutul ori prezentul sa mai conteze.
In dimineata aceea de toamna, asta mi s-a intimplat si mie: am reusit sa traiesc momentul prezent, fara ca fericirea prezentului sa fie tulburata de regretele si nostalgia trecutului ori de sperantele si angoasele viitorului. Pot spune ca sint exprem de norocoasa: acela a fost momentul, pot sa spun acum, cu o precizie aiuritoare, ca acela a fost momentul in care am simtit fericirea absoluta a prezentului, am trait clipa pentru ceea ce era ea, atunci, si nu pentru ce fusese ori pentru ce as fi sperat sa fie.
Nu am fost constienta atunci de ceea ce mi se intimpla. Revelatia am avut-o citind Virginia Woolf, momentul mi-a venit in minte fara nici un efort, spontan, natural, ca si cum astepta de mult sa imi aduc aminte… Sa imi aduc aminte ca asta a fost fericirea, ca aceea a fost CLIPA! Ar fi trebuit poate sa strig atunci, ca Faust…”Opreste-te, clipa, esti atit de frumoasa!…” Sau poate ca nu.
blessures
(Anatoly Orlovsky)
mes veines tremblent
de désir plus
rouge
que leur sang
charrié sans air
ni bleu
respirable
mes veines hurlent
de désir pour
leur Christ Sauveur
le couteau
qu’il délivre
ce sang trop
lourd
à sa fiancée
la terre
morte
d’attendre
O fi virsta (se spune ca ne inteleptim dintr-o data pe la 40) sau poate altceva, constat insa cit de putin imi trebuie sa fiu fericita. Sa-i stiu pe ai mei aproape, sanatosi…Sa ma bucur de o iesire “en amoureux” (cum spune fata mea, cu putintica gelozie), de obicei la un film despre care vorbim apoi ore in sir degustind o patiserie intr-un bistro discret dar sarmant…sa reusesc sa ajut macar o parte din copiii pe care ii vad la clinica, sa vad macar un parinte un pic mai fericit (si) datorita mie macar o data pe saptamina…sa reusesc sa fiu mai toleranta cu mine insami, sa-mi iert mai mult propriile greseli…sa accept ca nu pot sa controlez totul si ca uneori, asta e, dau gres…sa am planuri de viitor…sa visez la cele trei locuri pe care vreau sa le vad inainte de a muri (New Orleans pentru muzica, Pompei in amintirea dragului meu profesor de latina si Machu Pichu pentru …ei bine, pentru tot!)…sa continui sa alerg pentru ca pot sa o fac…si sa nu ma las afectata de prostia din jur, stiind ca e fara leac.
Cam asta.
Am visat de moarte noaptea trecuta si m-am trezit cu buzele uscate si trupul inecat in sudoare, cu o foarte adinca durere in piept. O durere acuta, vie, foarte vie, usturatoare. Mi-au trebuit citeva secunde sa inteleg ca a fost doar un vis. Ce usurare sa recunosc camera, si perdelele, si dulapul, oh! cit de drag mi-e dintr-o data dulapul asta cu sertarul rupt care ma agaseaza in fiecare dimineata…Nu a fost decit un vis. Ma ridic in capul oaselor in patul inca cald, ma adun, alung ultimele imagini din lumea de dincolo, care staruie, inca. Cosciugul, mirosul luminarilor, dar mai ales tristetea acceea grea si de nesuportat, si vidul, oh! vidul…, golul acela care face rau pina la greata.
Stiu ca visul nu e decit o aminare. In asteptare, alung cu un gest al miinii umbra mortii din vis.
Caci nu-i inca timpul sa spun, precum Poetul, E vremea, Doamne! Vara a fost lungă. …
Nu inca.
Dans mes yeux, dans mon coeur, dans mon âme, tu auras toujours 20 ans.
My immortal beloved, be and remain FOREVER YOUNG!!!
Nu mai stiu cind am citit-o prima data, tre sa fi fost cindva, foarte de demult…Imi place sa cred ca povestea este o relatare fidela a faptelor, ma reconforteaza sa gindesc ca asa s-a petrecut totul in realitate. Povestea este simpla, dar foarte frumoasa, pare scrisa dintr-o intorsatura de condei, rodul unei inspiratii exceptionale. O redau aici, cu intirziere, gind pentru Poet.
“Basm”, de Geo Bogza
Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.
Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.
– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.
In era mediilor sociale (facebook, twiter, si care or mai fi) orice eveniment trait devine o alta postare pe FB. O spun pentru ca asta am facut si eu citiva ani. Toti cei care faceau parte din lista mea de “friends” aveau acces la ceea ce traiam sau experimentam. A fost, desigur, alegerea mea sa imi expun o parte din viata mai multor persoane, mai mult sau mai putin cunoscute.
Trebuie sa spun ca atunci cind am hotarit sa nu mai iau parte la acest joc mai mult sau mai putin pervers, am facut-o si pentru a-mi satisface o curiozitate ascunsa. Vroiam sa vad pentru cine voi mai continua sa exist (via acest blog, de exemplu) din momentul in care voi inceta sa mai figurez pe facebook. Ceea ce am descoperit este cel putin extraordinar: cu foarte putine exceptii (si persoanele de care vorbesc se vor recunoaste, desigur) orice comunicare a incetat. Nu am fost foarte surprinsa, si nici foarte afectata. Era ceva la ce ma asteptam. Viata mea a continuat la fel ca inainte, poate cu ceva mai multa discretie.
Acum, dupa citeva luni de absenta de pe celebra retea virtuala, remarc din ce in ce mai mult absurdul zilelor noastre: ne vedem din ce in ce mai putin, ne vorbim din ce in ce mai putin, in timp ce listei noastre virtuale i se adauga tot mai multi… “friends”. Friends…un cuvint care a devenit extraordinar de gol, de trist, si lipsit de sens. Un cuvint care nu mai inseamna mare lucru.
Vara a venit grabita, ca in fiecare an, gonind primavara care parca nici nu a existat. Primaverile sint scurte in tara asta unde iarna domneste 6 luni din an. “Mon pays ce n’est pas un pays, c’est l’hiver”…Poetul a spus-o, si a spus adevarul, le poète maudit!!! Nu as fi crezut vreodata ca-mi va fi dat sa traiesc intr-o tara nordica, atit de diferita de ceea ce sint in cel mai profund “eu”…Dar ne obisnuim cu toate, chiar si cu iarna, chiar si cu trecerea timpului, pe care il percepi altfel dupa, sa zicem…29. Cel putin in cazul meu asta a fost pragul: 29. Atunci am inceput sa simt ca-mi scapa printre zile si nopti, Timpul, nestiind cum, nestiind cind si mai ales nestiind de ce…29…Da, de atunci pina si iernile au devenit inspaimintator de scurte.
Liliacul din curte s-a scuturat. Inflorise acum doua saptamini. Vine iarna…