Tu trăitorule, trage buturuga aproape de foc,
Si ţipureste-mi vieţile noastre,
Asa cum faceau inuiţii,
Când mergeau sa vâneze elanul,
Cu coarne de piele, şi bot de zăpadă cernită,
In drumuri de fum, şi alunul din arcuri.
Trage-ţi şi visul, adu-l lânga apă, freacă pământul cu umbra poveştii,
Scoate sămânţa vie din lut şi pune-o în cuptorul de argint ,
Să ne vedem iar cum eram mici,
Si mergeam să facem pologul, ţi-aduci aminte ?
Mirosul de fân abia mort, cu năpârci tăiate de coasă,
Cu brânza roşie ascunsă-n podişca din târlă ?
Tii minte cum zbura moebus?
Cu ochi de văzduh, şi vuiet de ploaie,
Eram sus, şi muntele ne părea de o mie de ori mai înalt.
Acum am crescut, ne-a rămas doar o pată de sânge pe frunte,
Si ne plângem, o octavă mai jos…
Eu nu stiu de ce am scris poezie… Cand eram june povesteam, cui vroia sa asculte, o anecdota cu Ionescu: admis fiind in Academia franceza, si fiind invitat sa vorbeasca despre teatrul lui, dramaturgul, spre consternarea auditoriului rasat, spune ca el si-a scris opera pana la patru ani. De atunci, nu face altceva decat sa scrie din aduceri aminte. Spunand povestea asta de atatea ori, am ajuns sa cred ca Ionescu avea dreptate. Nu stiu cum se scriu poeziile, dar mi le aduc aminte… Cum pentru cel ce scrie poezii e un dezastru sa fie descifrat, desi tot ceea ce ai scris ma maguleste peste masura, ma si sperie in acelasi timp… E ca si cum m-as fi trezit dezbracat la drumul mare… Ce as putea sa mai spun dupa o critica atat de elevata despre scribuliturile mele?
E adevarat, mi-e tare drag Oblomov cu ratarea lui monumentala, cu refuzul sau nobil de-a intra in Istorie. Dezastrul lui ramane, ca in Zorba grecul, dupa ce funicularul se darama, de o frumusete sublima. Si apoi, nu vorbim niciodata de zakharism, nu-i asa?
De fapt… ce incerc sa fac aici? Eu vroiam doar sa va spun ca ne bucuram ca v-am gasit, si ca in lupta voastra de transee, ati mai trezit doi naparstoci care au dat iar fuga pe la biblioteci, sa-si mai scuture praful de pe nimicul pe care l-au stiut odata…
Ma intriga, suna bine, dar am ceva crispari etice… continui pe firul gandului si caut imagini cu ea:
Il caut apoi pe Jean Louis Trintignant – l-am ratat anul trecut, la Montreal. Cand am aflat ca va veni cu un spectacol, era prea tarziu, n-am mai gasit bilete :
De aici ma incant cu un citat din Jules Renard :
“Si l’on bâtissait la maison du bonheur, la plus grande pièce serait la salle d’attente.“
Revin la Jean Louis Trintignant si ma uit la fisa lui de pe imdb. Realizez ca el era judecatorul din Rouge… Biensûr. Kieslowski… Decalogul. Sa nu ucizi. Nu-mi mai aduc bine aminte filmul. Caut febril…
Dostoevskian descent into hell, Dostoevskian comprehension of evil as inseparable from good and inseparably alloyed to suffering, thus deserving of mercy, no matter how brutal. The piling up of detail, the flow of events, is tight, relentless, funereal, and ominous, shot through half-smoked glass to lend it the surreality of a twilit underworld (compare to Alexander Sokurov’s Mother and Son, 1997). With a minimum of strokes, the murderer is fully realized; his face alone is unforgettable; his flicking of coffee grounds at the girls in the cafe window illustrates in one simple gesture his murderous innocence. The killing itself is harrowing, hands-on ugly. The narrative is Spartan, matching its hardness to the tale. The only spurious step is the editorializing by the attorney against capital punishment; he would have been more effective if more reserved in his passion and anguish. To its credit, there’s no silly color coding, no overtly intellectual structuralism. This is easily the most transparent, thus powerful, storytelling.
Je n’ai pas peur de la route
Faudrait voir, faut qu’on y goûte
Des méandres au creux des reins
Et tout ira bien là
Le vent nous portera
Ton message à la Grande Ourse
Et la trajectoire de la course
Un instantané de velours
Même s’il ne sert à rien va
Le vent l’emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera
La caresse et la mitraille
Et cette plaie qui nous tiraille
Le palais des autres jours
D’hier et demain
Le vent les portera
Génetique en bandouillère
Des chromosomes dans l’atmosphère
Des taxis pour les galaxies
Et mon tapis volant dis ?
Le vent l’emportera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera
Ce parfum de nos années mortes
Ce qui peut frapper à ta porte
Infinité de destins
On en pose un et qu’est-ce qu’on en retient?
Le vent l’emportera
Pendant que la marée monte
Et que chacun refait ses comptes
J’emmène au creux de mon ombre
Des poussières de toi
Le vent les portera
Tout disparaîtra mais
Le vent nous portera
Trist ca-n taciune, sleit de povara lui insusi
Se stinge-n bruma de toamna…
Voievod las si meschin
Nedormind dor de vise pagane,
Lasa-ma sa-mi mai trec mana cruda pe pantecul tau vestejit,
Si sa strig spre iertarea pacatelor toate…
Doamne ia-mi durerea de vita belciuga,
Si uita-ma-n coltzul meu sumbru, de nerostita manie.
Cate vietzi crezi c-am mai putea trai
Cu inima-nmuiata in posmagii de pasla,
Visand spre un mal neumblat
Chilia ultimului sihastru…
Cu cine sa-ntingem pogacea de taina,
Cand urmele-s Una pe dîra de suflet ?
Cand o sa trec, o sa iau si iubirea ?
Ori patemile raman ca o mana ne-ngropata de zgura ?
Suntem prietenii tristetzii.
Cei nascuti deasupra mormantului,
Ashteptndu-si ultima cifra de pe piatra :
In tachinarile zilnice,
In condamnarile la moarte
In nesfarsita zi.
Valatuc de 2 Mai, cu iubire de-o viatza,
Te trageam de mana supusa,
Sa se schimbe-n predestinare,
Cu mioritze, si fatalist norocos,
Cu Katerine si scranciob,
Hot-dogul si gerul caldutz…
Lumina ceramica cu vitraliu verzui,
Si plecarea nostra spre muntzi..
Tu vroiai sa fim singuri, intr-un loc nestiut,
Io vroiam sa-mi fii stapana din vis,
Si fecioara cu pui…
As lua un curs, Jesus din Nazaret, seara;
As putea shterge geamurile braseriei “La royale Turenne”.
Te-as cauta « Chez Eugene »,
Si-am merge sa-i vedem pe Renoir si Appolinaire.
Am putea culege cateva agate de pe malul Senei,
Le-am putea pune intr-un potpourri langa Grand Palais,
Shi-am urca pana sus in Eiffel, cat sa ni se faca frica de zei.
Te-as lasa sa-mi dezmierzi visele, vorbindu-mi de noi shi Copou,
As cauta in ochii tai crenelurile Louvre-lui,
Le-as spune poveshti cu regi shi palate puilor,
Shi te-as inveli noaptea cu inima mea sa nu capetzi raceala…
