Tu trăitorule, trage buturuga aproape de foc,
Si ţipureste-mi vieţile noastre,
Asa cum faceau inuiţii,
Când mergeau sa vâneze elanul,
Cu coarne de piele, şi bot de zăpadă cernită,
In drumuri de fum, şi alunul din arcuri.
Trage-ţi şi visul, adu-l lânga apă, freacă pământul cu umbra poveştii,
Scoate sămânţa vie din lut şi pune-o în cuptorul de argint ,
Să ne vedem iar cum eram mici,
Si mergeam să facem pologul, ţi-aduci aminte ?
Mirosul de fân abia mort, cu năpârci tăiate de coasă,
Cu brânza roşie ascunsă-n podişca din târlă ?
Tii minte cum zbura moebus?
Cu ochi de văzduh, şi vuiet de ploaie,
Eram sus, şi muntele ne părea de o mie de ori mai înalt.
Acum am crescut, ne-a rămas doar o pată de sânge pe frunte,
Si ne plângem, o octavă mai jos…
Poetul, povestaşul şi scribulitorul
Blogul familiei Sava pare a fi un foileton de poezie, pe care, recunosc, îl deschid şi pentru „poezia zilei”, se poate spune şi aşa. Nu ştiu dacă e neapărat în intenţia poetului, însă textele publicate sunt foarte unitare, nu numai stilistic, asta ţine de natura de poet împlinit a autorului, dar şi tematic. Tema textelor e însuşi poetul, prin avatarurile sale creatoare şi anamneza peisajelor din starea placentară a memoriei… Preiau întreagă poezia postată de Mihai Sava în 5 iunie:
Scribulituri
Cred că am o privire mai caldă, fără colţuri,
şi îmbrac amintirile în hăinuţe noi, de copil,
cu mânecile puţin mai mici decât semnificatul
De aici mirajul că ar fi rostite puţin plângând,
ca o doină de cetină,
cu frunze de tei căzute sălbatec,
într-o necontenită zbatere a zicerii…
Una dintre tehnicile de scriere ale poetului este scribulitura; e un fel de „matrice” pe care o plăsmuieşte iconarul, un grafitti apăsat, scrijelirea grundului icoanei spre a fixa contururi revelatorii: faţa, mâinile, Evanghelia – cartea, în genere – de la pieptul sfântului, filactera din mâna profetului ce urmează a fi pictat… Simpla transpunere în starea iconarului scribulitor aduce „o privire mai caldă”, apropiată de ingenuu, ludică, singura capabilă să plăsmuiască semnificatul, íkon-ul, chiar şi dintr-o amintire văzută difuz, prin hârtia pelur: „o doină de cetină”…
Zbaterea zicerii, e starea de rugă poetică intensă, în care zicerile „ar fi rostite puţin plângând”. Poemul Povestaşul, postat pe 6 iunie, este de o densitate teribilă în ce priveşte imaginarul unui peisaj al memoriei. Iată fragmentul de text:
Trage-ţi şi visul, adu-l lângă apă, freacă pământul cu umbra poveştii,
Scoate sămânţa vie din lut şi pune-o în cuptorul de argint ,
Să ne vedem iar cum eram mici,
Si mergeam să facem pologul, ţi-aduci aminte ?
Mirosul de fân abia mort, cu năpârci tăiate de coasă,
Cu brânza roşie ascunsă-n podişca din târlă ?
Visul povestaşului se trăieşte lângă apă; dacă proximitatea povestirii iniţiatice e focul, cea a visului este apa. Visul, redat spre contemplare, izvorăşte din rememorarea copilăriei, singura certitudine. E copilăria petrecută pe coasta cu fâneaţă. Sigur, astfel de peisaje sunt peste tot în lumea care pare să-i semene rezumativ acelei fâneţe, însă noi ştim, noi ştim de unde anume e mirosul din suflet „de fân abia mort” şi îngrozitul chip de copil, la vederea cuibului de prepeliţă părăsit în brazda înaltă, adunată sub coasă.
Vorbeam cu o prietena a mea de bucuria pe care o am ca un om pe care l-am vazut o singura data, cu care abia am schimbat cateva vorbe, poate fi atat de aproape de frecventza mea de rezonanta. Si apoi am realizat ca am fost in eroare… Frecventa mea e abia perceptibila, e o plezanterie. Cum insa, ca la cutremur, capatul placii tectonice oscilează cu mult mai puternic decit epicentrul, cred ca i-ai dat poeziei mele puteri nebanuite de mine, tu fiind cel care vibrează undeva cu mult mai sus…
Mi-aduc aminte de o anecdotă cu Wagner. Din păcate nu mai ţin minte detaliile, dar se spune că ar fi asistat la o repetiţie a uneia din operele sale. La sfârşit, Wagner aplaudă frenetic şi tenorul revine pentru un bis. Odata rapel-ul terminat, Wagner se ridică in picioare, pe spătarul scaunului, şi aplaudă din nou, furibund. Cântăreţul, extrem de măgulit, îl intreabă pe maestru dacă prestaţia lui a fost într-adevar atât de bună…. Wagner ii răspunde că a fost mediocră dar ca el va continua sa ceara bis-uri si sa aplaude, pina ce interpretarea ariei va fi perfectă 🙂
Cu prietenie,
Mihai
PS Sper ca vreodată, poezia mea sa se ridice la valoarea pe care i-o dai…