blessures
(Anatoly Orlovsky)
mes veines tremblent
de désir plus
rouge
que leur sang
charrié sans air
ni bleu
respirable
mes veines hurlent
de désir pour
leur Christ Sauveur
le couteau
qu’il délivre
ce sang trop
lourd
à sa fiancée
la terre
morte
d’attendre
O fi virsta (se spune ca ne inteleptim dintr-o data pe la 40) sau poate altceva, constat insa cit de putin imi trebuie sa fiu fericita. Sa-i stiu pe ai mei aproape, sanatosi…Sa ma bucur de o iesire “en amoureux” (cum spune fata mea, cu putintica gelozie), de obicei la un film despre care vorbim apoi ore in sir degustind o patiserie intr-un bistro discret dar sarmant…sa reusesc sa ajut macar o parte din copiii pe care ii vad la clinica, sa vad macar un parinte un pic mai fericit (si) datorita mie macar o data pe saptamina…sa reusesc sa fiu mai toleranta cu mine insami, sa-mi iert mai mult propriile greseli…sa accept ca nu pot sa controlez totul si ca uneori, asta e, dau gres…sa am planuri de viitor…sa visez la cele trei locuri pe care vreau sa le vad inainte de a muri (New Orleans pentru muzica, Pompei in amintirea dragului meu profesor de latina si Machu Pichu pentru …ei bine, pentru tot!)…sa continui sa alerg pentru ca pot sa o fac…si sa nu ma las afectata de prostia din jur, stiind ca e fara leac.
Cam asta.
Am visat de moarte noaptea trecuta si m-am trezit cu buzele uscate si trupul inecat in sudoare, cu o foarte adinca durere in piept. O durere acuta, vie, foarte vie, usturatoare. Mi-au trebuit citeva secunde sa inteleg ca a fost doar un vis. Ce usurare sa recunosc camera, si perdelele, si dulapul, oh! cit de drag mi-e dintr-o data dulapul asta cu sertarul rupt care ma agaseaza in fiecare dimineata…Nu a fost decit un vis. Ma ridic in capul oaselor in patul inca cald, ma adun, alung ultimele imagini din lumea de dincolo, care staruie, inca. Cosciugul, mirosul luminarilor, dar mai ales tristetea acceea grea si de nesuportat, si vidul, oh! vidul…, golul acela care face rau pina la greata.
Stiu ca visul nu e decit o aminare. In asteptare, alung cu un gest al miinii umbra mortii din vis.
Caci nu-i inca timpul sa spun, precum Poetul, E vremea, Doamne! Vara a fost lungă. …
Nu inca.
Dans mes yeux, dans mon coeur, dans mon âme, tu auras toujours 20 ans.
My immortal beloved, be and remain FOREVER YOUNG!!!
Nu mai stiu cind am citit-o prima data, tre sa fi fost cindva, foarte de demult…Imi place sa cred ca povestea este o relatare fidela a faptelor, ma reconforteaza sa gindesc ca asa s-a petrecut totul in realitate. Povestea este simpla, dar foarte frumoasa, pare scrisa dintr-o intorsatura de condei, rodul unei inspiratii exceptionale. O redau aici, cu intirziere, gind pentru Poet.
“Basm”, de Geo Bogza
Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.
Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.
– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.
In era mediilor sociale (facebook, twiter, si care or mai fi) orice eveniment trait devine o alta postare pe FB. O spun pentru ca asta am facut si eu citiva ani. Toti cei care faceau parte din lista mea de “friends” aveau acces la ceea ce traiam sau experimentam. A fost, desigur, alegerea mea sa imi expun o parte din viata mai multor persoane, mai mult sau mai putin cunoscute.
Trebuie sa spun ca atunci cind am hotarit sa nu mai iau parte la acest joc mai mult sau mai putin pervers, am facut-o si pentru a-mi satisface o curiozitate ascunsa. Vroiam sa vad pentru cine voi mai continua sa exist (via acest blog, de exemplu) din momentul in care voi inceta sa mai figurez pe facebook. Ceea ce am descoperit este cel putin extraordinar: cu foarte putine exceptii (si persoanele de care vorbesc se vor recunoaste, desigur) orice comunicare a incetat. Nu am fost foarte surprinsa, si nici foarte afectata. Era ceva la ce ma asteptam. Viata mea a continuat la fel ca inainte, poate cu ceva mai multa discretie.
Acum, dupa citeva luni de absenta de pe celebra retea virtuala, remarc din ce in ce mai mult absurdul zilelor noastre: ne vedem din ce in ce mai putin, ne vorbim din ce in ce mai putin, in timp ce listei noastre virtuale i se adauga tot mai multi… “friends”. Friends…un cuvint care a devenit extraordinar de gol, de trist, si lipsit de sens. Un cuvint care nu mai inseamna mare lucru.
Vara a venit grabita, ca in fiecare an, gonind primavara care parca nici nu a existat. Primaverile sint scurte in tara asta unde iarna domneste 6 luni din an. “Mon pays ce n’est pas un pays, c’est l’hiver”…Poetul a spus-o, si a spus adevarul, le poète maudit!!! Nu as fi crezut vreodata ca-mi va fi dat sa traiesc intr-o tara nordica, atit de diferita de ceea ce sint in cel mai profund “eu”…Dar ne obisnuim cu toate, chiar si cu iarna, chiar si cu trecerea timpului, pe care il percepi altfel dupa, sa zicem…29. Cel putin in cazul meu asta a fost pragul: 29. Atunci am inceput sa simt ca-mi scapa printre zile si nopti, Timpul, nestiind cum, nestiind cind si mai ales nestiind de ce…29…Da, de atunci pina si iernile au devenit inspaimintator de scurte.
Liliacul din curte s-a scuturat. Inflorise acum doua saptamini. Vine iarna…
Mediocritatea trebuie asumata. Scuzele nu fac decit sa dea mediocritatii un aspect absolut lamentabil. Am auzit deseori pe unii si altii afirmind cite ar fi putut ei face daca nu ar fi avut obligatii (servici, familie, etc). Parerea mea este ca daca cineva are cu adevarat ceva de spus, o va spune indiferent de cite are de facut peste zi. Daca cineva are ceva de spus, nu faptul de a avea un servici sau o familie il va impiedica sa creeze. Cel mai mult ma irita insa reprezentantele feminine ale acestei specii, aceste “Madame Bovary” care isi pling asa zisa ratare la cea mai mica ocazie. Cite nu ar fi putut realiza Madame, daca, vezi Doamne, nu ar fi avut copii de crescut, un sot, si eventual un servici. Cite carti ar fi scris, cite simfonii ar fi compus, cite tablouri ar fi pictat, daca nu ar fi trebuit sa se sacrifice pe altarul unei vieti mediocre. Cite ar fi facut Madame, daca…
Cind aud astfel de plingeri, ma gindesc la Clara Schumann. Pianista si compozitoare de exceptie (multi spun ca talentul ei depasea cu mult pe cel al sotului, Robert Schumann) se casatoreste cu acesta la 18 ani. Au impreuna 8 copii. In ciuda faptului ca are copii de crescut si o casa de tinut, Clara Schumann va continua sa concerteze pina la venerabila virsta de 72 de ani. In plus, dupa moartea lui Robert Schumann, se dedica editarii operelor complete ale multiubitului sot. In plus, Clara Schumann era de o frumusete izbitoare, frumusetea geniului si a talentului, dar si a feminitatii asumate. Imposibil pentru feministele de azi sa-si inchipuie ca asa ceva este posibil.
Omul mediocru trebuie sa aibe decenta si eleganta de a-si accepta conditia. Salvarea noastra, a mediocrilor, este posibila doar daca reusim sa ne bucuram de frumosul pe care oamenii de exceptie au reusit sa-l creeze. Cu atit mai mult cu cit reusim sa si impartasim cu cineva aceasta bucurie. Singura noastra sansa este de a ne salva in fericirea bucuriilor simple. De a ne salva prin iubirea de frumos si iubirea de celalalt. Fara orgoliu. Fara aroganta. Si cu multa umilinta.
“Daca Dumnezeu nu exista, totul este cenusa.” (Mircea Eliade)
Tuturor celor ce treceti pe aici, va dorim Sarbatori Luminate!!!!
Shtefana si ai ei
Trebuie neaparat sa ies azi la alergat, mi-am spus, uitindu-ma cu groaza la previziunile meteo: ploaie pentru urmatoarele trei zile. Am mai alergat pe ploaie, de nevoie, dar nu pot spune ca am innebunit de placere.
Deci, trebuie sa ies AZI.
Numai ca intre comisioanele de dimineata si cele de dupa-amiaza, s-a facut ora 5. Asta e, iesim la ora 5, e tirziu, e seara, se va face frig in curind, dar…macar nu ploua.
Exercitiile de incalzire de rutina, verificarile de rigoare (ceasul, iPod-ul) si gata, iata-ma pe pista de biciclete, care s-a deschis de o saptamina, spre marea mea incintare, caci nu mai sint nevoita sa alerg pe trotuare sau pe marginea soselei, sub privirile agasate ale conducatorilor auto. Pista deschisa inseamna primavara, cu alte cuvinte, sezonul a inceput cu adevarat.
Incep prin a-mi face drum ocolind portiunile innamolite si baltile, care ocupa inca o buna parte din pista pe portiunea cu grund. Trec de ea, ajung pe pasarela, infrunt vintul puternic si gata, iata-ma pe pista asfaltata. October Full Marathon, here I come!!! Bon, sa ma calmez un pic, mai e pina acolo. Deocamdata urmeaza un demi, pe 5 mai, un 10 la sfirsitul lui iunie, inca un demi in august si inca unul in septembrie.
Gindind la toate astea, ma uit la ceas si 1 km e facut. Vintul bate din spate, e bine, e chiar usor. In ciuda tentatiei de a mari vitesa, trebuie sa mentin un ritm mai lent, gindind ca mai am inca vreo 13 km de facut…caci m-am hotarit sa fac azi 2 ore. Vremea tine cu mine, picioarele ma tin si ele, de ce sa nu trec de pragul celor 2 ore azi? Pai da, de ce nu…In urechi imi suna vocea lui Yves Montand : Una mattina mi son svegliato, O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao in timp ce deja am ajuns la depanneur (un fel de chiosc cu de toate). Nu am timp sa ma opresc, deja trebuie sa incetinesc sa pot ocoli baltoaca care troneaza in mijlocul pistei, semn ca iarna pleaca cu tot cu zapada ei: calatorie sprincenata!!
Undeva intre un Cohen si un Orbison am ajuns la parc. E bine, jumatate e aproape facut. Lipsesc 10 minute sa am o ora ca apoi sa ma intorc. Picioarele au devenit grele, muschii ma dor si spatele e un pic blocat, hai babutzo, nu te lasa, imi spun, in timp ce notele saltarete din ABBA ma fac sa rid, dindu-mi elan in acelasi timp Chiquitita, tell me what’s wrong
You’re enchained by your own sorrow…Sint pe drumul de intoarcere. Picioarele se misca in virtutea inertiei. Ma lupt in fiecare secunda impotriva dorintei de a ma opri. Stiu ca daca ma opresc, durerea va cistiga teren, daca insa continui sa alerg, ramine undeva in muschi, amortita. Mai uit un pic de ea zimbind versurilor celor de la Colibri
Si de-atunci batu-o-ar gaia
fie ploaie fie vant
Beau si eu cat toata ploaia
care cade pe Pamant.
Apropo de vint…nastrushnicul bate din fatza de data asta si asta nu ajuta deloc. E aproape de asfintit si incepe sa se simta si frigul. Miroase a dezghetz, a pamint mustit, miroase a primavara timpurie. Muschii ma dor din ce in ce mai rau. Ii masez continuind sa alerg. Vad ca prin ceata pasarela, ceea ce inseamna ca ma apropii de casa. Nu ma mai uit la ceas, ultimele secunde trec cel mai greu.
Now so long, Marianne, it’s time that we began
to laugh and cry and cry and laugh about it all again.
Am ajuns, beau un ceai cald si maninc o felie de piine cu margarina si dulceata de capsuni, cea mai dulce dulceata pe care am mincat-o vreodata! Durerea e inca puternica in muschi, dar o astimpar cu comprese de gheata. Realizez cit de putin trebuie, de fapt, ca sa fii fericit.