Balada canadiana

Fiecare popor are, pare-se, balada lui. Cea a Québec-ului a fost scrisa de Antoine Gérin-Lajoie, in 1839, dupa infringerea totala a rebeliunii Patriotilor din 1836-1837. Nascuta din dorinta de reforma dar si din cea de a avea o tara a lor, iata ca visul lor  supravietuieste inca sub forma miscarii suveraniste din Québec. Revolta Patriotilor din Bas-Canada (Canada franceza la acea data, actuala provincie Québec), este sarbatorita pina azi la 15 mai in Québec, zi in care restul Canadei (engleze) sarbatoreste ziua reginei Angliei, Victoria. Revolta a fost inabusita atunci fara drept de replica: 1240 arestari, executii, si, malheur! 58 de exilati in indepartata Australie.  A ramas in urma ei aceasta balada a exilatului, cu multele si diversele ei interpretari.Una din ele ii apartine lui Leonard Cohen, pe fond de mariachi.

 

Versiunea Cohen

 


Discover Leonard Cohen!

 

 

Un Canadien errant

Un Canadien errant,
Banni de ses foyers,
Parcourait en pleurant
Des pays étrangers.

Un jour, triste et pensif,
Assis au bord des flots,
Au courant fugitif
Il adressa ces mots

"Si tu vois mon pays,
Mon pays malheureux,
Va, dis à mes amis
Que je me souviens d’eux.

"O jours si pleins d’appas
Vous êtes disparus,
Et ma patrie, hélas!
Je ne la verrai plus!

"Non, mais en expirant,
O mon cher Canada!
Mon regard languissant
Vers toi se portera . . ."

De amore

"si iata ca vremea trece si iubirea devine un fel de igiena, dimineata, odata cu spalatul pe dinti, “te iubesc”, apoi, mai incolo, la despartire, apoi seara, la culcare… Imbratisarea de rigoare, apoi, repede, la nani, si miine e o zi, o luam de la capat…"  

Mi-am spus de multe ori si eu acelasi lucru, Andreea, poate doar cu alte cuvinte. Cred ca asa poate parea, iubirea se poate arata sub acest chip, in rutina de zi cu zi.  Si totusi… Dincolo de masca aceasta fada, igienica, cum spui, ramine adevarata iubire, cea care ne face sa ne ridicam din pat la cel mai mic zgomot care vine din camera copiilor, cea care ne face sa ne trezim cu o ora mai devreme ca sa pregatim pachetele cu mincare, cea care ne da puterea sa continuam acest "tourbillon" in care avem impresia ca sintem prinsi fara voia noastra. Viata, mi-a spus mie cineva, e ca apa. Ea prinde forma vasului in care o pui. Daca vasul are o forma frumoasa, lina, imbietoare, asa va deveni si lichidul din interiorul ei. Daca, dimpotriva, vasul e colturos, urit, murdar, apa va deveni tulbure, si nimeni nu va mai putea sa-si potoleasca setea cu ea.

Noua ne-a fost data puterea, cred, de a alege vasul, de a-l modela. Desigur, gindul ca vasul  se va sparge intr-o zi, fara ca noi sa putem schimba aceasta, ne urmareste, infricosindu-ne.  Depinde insa de noi daca cineva va aduna cioburile si le va pastra undeva, intr-un loc drag al sufletului sau daca le va arunca intr-un cos de gunoi, prada uitarii.

De aceea, chiar daca nu  depinde de noi cum arata iubirea, cred ca numai de noi depinde ce ESTE iubirea. Acel "te iubesc" e spus poate in fuga, sub presiunea zilei care incepe, cu toate problemele si stresul ei, dar cel care o spune stie ca e pornit din profunzimea sufletului, acolo unde nimic din uriciunea rutinei nu poate ajunge. Chiar daca imbratisarea e data seara cu oboseala si cu un "uf, in sfirsit, s-au culcat, am si eu citeva minute pentru mine…", asta nu ne impiedica sa simtim de fiecare data aceeasi fericire imensa ca sint acolo, puii, in patuceanele lor, mirosind proaspat, in siguranta si fericiti ca ne stiu aproape.

Cit despre iubirea pentru celalalt, ea se afla undeva "intre Parisul frivol si impachetatul de rufe", cum spunea Mihai intr-o poezie. Adica peste tot. Intr-o alta forma, poate, dar aceeasi ca la inceput. Doar ca mai puternica. E iubirea care mingiie, care asculta, care sprijina, care admira, care iarta. E iubirea care singura are puterea sa alunge, noptile, frica de moarte. E iubirea care ne cunoaste si ne vegheaza, uneori pina in clipele din urma, cind vasul se sparge. E iubirea care va culege, cu grija, cioburile. Don Juan poate ramine idealul amantului perfect, doar ca el nu a cunoscut, de fapt, femeia, pentru ca mereu pleaca prea repede. Cel care o cunoaste este Don Octavio, caci el ramine. Ramine linga aceeasi femeie pe care o iubeste de 32 de ani. Aceeasi femeie care acum e batrina, are riduri si fire de par alb, si ia calciu, preventiv, contra osteosporozei. 

Faptul ca raminem, ca ramine, in ciuda a tot ce sta impotriva, poate ca asta este iubirea.

 

David Lynch`s fish

Cind David Lynch vorbeste despre a sa Ars Poetica, o face cu o simplitate tulburatoare. Cu eleganta si cu extrema generozitate. Lucrurile stau cam asa: facatorul de film e ca si pescarul care se duce in fiecare dimineata pe malul apei, cu undita pe umar, in speranta ca va reusi sa prinda pestele cel mare. Usor nu e. Ca sa dai de el, trebuie sa arunci undita adinc, acolo unde pestii cei mari sint pusi de cind nu se mai stie, de o mina nevazuta. Doar el, Pescarul cel Ales, poate ajunge sa-i prinda. Cu multa truda si poate, cu putin har. Trebuie sa-i prinda si sa-i arate lumii. Si aici vine greul: caci adusi la suprafata, pestii cei mari din adincuri se ascund privirilor de rind, sub diferite si inselatoare vesminte. Uneori vor sa sperie, se arata rai si cruzi, ucigasi satanici iesiti din Infern, alteori apar veseli, facind pe-a saltimbancii, ca sa nu mai stie nimeni de unde vin si ce sint ei cu adevarat. Si atunci, el, Pescarul cel Ales, trebuie sa-i imblinzeasca, cu maiestrie, si sa le puna un altfel de vesmint, care sa-i reveleze lumii cu tenebrele si luminile aduse de ei din adincuri. Cu toata Fumusetea lor.

Before night falls

Am vazut aseara Before night falls, filmul facut dupa romanul scriitorului cubanez Reinaldo Arena, Antes que anochezca. La un moment dat, in film, scriitorul spune, adresindu-se camerei,  publicului: “Care e diferenta intre comunism si capitalism? In comunism, daca ti se trage un picior in fund, trebuie sa aplauzi. In capitalism, ai dreptul sa strigi ca te doare.” Citeam deunazi pe un blog intrebarile naive ale unei adolescente in cautare de …raspunsuri. Nu-mi amintesc exact formularea, dar tinara se intreba ce stiu ei, tinerii generatiei noi, care nu au cunoscut de fapt comunismul, despre acea perioada…Si se intreba oarecum, daca nu o fi fost, poate, bine…

Ei bine, NU, nu a fost deloc bine. NIMIC nu poate fi bine intr-un regim care interzice dreptul la cuvint, la opinie, la replica, dreptul de afi tu insuti. Am vrut sa-i raspund tinerei adolescente sa citeasca “Fenomenul Pitesti”, si Wurnbrand, “Cu Dumnezeu in subterana”, si sa vada “4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, filmul lui Mungiu…Ar fi un inceput in cautarea raspunsului, daca isi pune cu adevarat intrebarea. Daca vrea, cu adevart, sa afle…

Dar poate e mai comod sa uitam, nu-i asa? Ori sa ne spunem, ca, vezi Doamne, nu a fost CHIAR atit de rau, cum spun unii si altii.

L`abeille piqueuse

Bonjour, je m’appelle Stefan et je suis une abeille. Je porte des bottes orange et j’ai les ailes couleur noisette. Mon corps est brun et rouge.
Je vais en Roumanie. C’est un beau pays où les gens respectent les autres gens. Je vois une vache brouter. Je décide de la piquer dans les fesses. La vache sursaute de douleur. Je pars dans une église. J’entends les gens parler de la mort de Jésus. Je vais maintenant dans un parc. Je bois le nectar des fleurs. Je retourne dans ma ruche. J’ai encore du nectar pour les larves. Bon appétit petite larve!
 

Blues de duminica seara

Urasc duminicile, mai precis dupa-amiezile de duminica, si serile mai cu seama. Intrevad ziua de luni, care se apropie cu monotonia ei bine cunoscuta. Trezitul de dimineata, la 6 jumate (cine o fi inventat ceasul desteptator?), cafeaua bauta pe fuga, copiii dusi la scoala, “pa, sa fii cuminte”, sarutul dat celuilalt, “te iubesc, ne vedem diseara”, “ti-ai luat pachetul?”…

…Ziua de luni, cea mai rea dupa ziua de duminica. Marti e undeva pe la mijloc, miercuri deja nu mai e asa rau, joi e ziua de dinaintea celei de vineri, iar vinerea, ei bine, vinerea vine cu planurile de sfirsit de saptamina…Simbata e nemaipomenit, dormi cit vrei, dimineata vin shpurii sa sara in patul tau, e dimineata in care nu mai bei cafeaua, ci o savurezi, si daca ai noroc de vreme buna, nu mai ceri nimic de la viata. Simbata seara ce n’est pas si pire, chiar daca urmeaza duminica. Duminica dimineata inca esti destul de departe de ziua de luni…Pina la ora 3 dupa amiaza…asta e pragul. “ti-ai pregatit ghiozdanul pe miine?”…”sa nu uiti sa mergi cu masina la garaj!”…”miine trebuie neaparat platita gradinita”…

Urasc dupa-amiezile de duminica, si mai cu seama serile. Ca sa uit, ma obosesc cit pot de tare, ca sa pot adormi repede. Cel mai des, ma uit la filme, filme proaste, filme bune…Citeodata am noroc si pe un post oarecare se transmite un film de David Lynch. Si atunci inteleg ca asta e: durere, si  tristete, si nostalgie , si frumusete, si nebunie, si iarasi nu mai inteleg nimic, si Blue Velvet… si cintecul acela…ca intr-un vis…

Si imi spun, ia mai da-te naibii de viata, ca esti a dracului de frumoasa!

A candy-colored clown they call the sandman
Tiptoes to my room every night
Just to sprinkle stardust and to whisper
Go to sleep. everything is all right.

I close my eyes, then I drift away
Into the magic night. I softly say
A silent prayerlike dreamers do.
Then I fall asleep to dream my dreams of you.

In dreams I walk with you. in dreams I talk to you.
In dreams youre mine. all of the time were together
In dreams, in dreams.