Si nu in ultimul rand un raspuns teribil in limba franceza!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Bravo lui pentru raspunsul de un extaz poetic si rusine (si nu mi-e mie rusiene s-o scriu) parintulor ce poarta conversatiile cu copii lor in limba franceza si nu cea natala. Adevarul e ca degeaba va e dor de tara si va pare rau de locurile de pe aici (cu bune sau cu rele) daca nu sunteti in stare sa va pastrati si sa transmiteti infima bucata ce o aveti acolo.
Eu unul inchei strigatul (scrisul) meu de indignare cu “Si e teribil de dureros………………..”
Impresionant ce raspunsuri mature ne dau acesti copii. Oare noi cand eram ca ei, gandeam la fel de profund? Ma intreb…
Ma gindeam ca astia mici sunt mult mai isteti decit am fost noi la virsta lor.Dar s-ar putea sa gresesc.Daca si noi am fost ca ei dar
toate timpeniile ce au urmat, din scoala,de acasa,din viata,au sters tot ce era deosebit in noi si noi nu ne dam seama?Mama spune ca eram un copil deosebit,ca eram foarte desteapta si ca avem nu stiu ce talente.Unde sint desteptaciunea si talentele?N-ar fi fost firesc sa se dezvolte?De ce au disparut?(Ce-i drept ,ai nostri nu se ocupau de noi cum ne ocupam noi de copii.Ca asa erau vremurile,zic ei.)Ce s-a intimplat?Cum am devenit ceea ce sint?Sper ca,orice s-ar fi intimplat cu mine,sa nu i se intimple si copilului meu si sa ramina deosebit.
Toti speram TOTUL pentru copiii nostri…De multe ori insa am certitudinea ca nimic nu sta, de fapt, in miinile noastre, si ca viata lor este, ca si a noastra, in mina destinului ori a lui Dumnezeu.
Bine ai venit pe blog, draga Gabi! Sper sa te vad cit de des se poate. Mi-ai pricinuit o mare bucurie!
Si nu in ultimul rand un raspuns teribil in limba franceza!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Bravo lui pentru raspunsul de un extaz poetic si rusine (si nu mi-e mie rusiene s-o scriu) parintulor ce poarta conversatiile cu copii lor in limba franceza si nu cea natala. Adevarul e ca degeaba va e dor de tara si va pare rau de locurile de pe aici (cu bune sau cu rele) daca nu sunteti in stare sa va pastrati si sa transmiteti infima bucata ce o aveti acolo.
Eu unul inchei strigatul (scrisul) meu de indignare cu “Si e teribil de dureros………………..”
Impresionant ce raspunsuri mature ne dau acesti copii. Oare noi cand eram ca ei, gandeam la fel de profund? Ma intreb…
Ma gindeam ca astia mici sunt mult mai isteti decit am fost noi la virsta lor.Dar s-ar putea sa gresesc.Daca si noi am fost ca ei dar
toate timpeniile ce au urmat, din scoala,de acasa,din viata,au sters tot ce era deosebit in noi si noi nu ne dam seama?Mama spune ca eram un copil deosebit,ca eram foarte desteapta si ca avem nu stiu ce talente.Unde sint desteptaciunea si talentele?N-ar fi fost firesc sa se dezvolte?De ce au disparut?(Ce-i drept ,ai nostri nu se ocupau de noi cum ne ocupam noi de copii.Ca asa erau vremurile,zic ei.)Ce s-a intimplat?Cum am devenit ceea ce sint?Sper ca,orice s-ar fi intimplat cu mine,sa nu i se intimple si copilului meu si sa ramina deosebit.
Toti speram TOTUL pentru copiii nostri…De multe ori insa am certitudinea ca nimic nu sta, de fapt, in miinile noastre, si ca viata lor este, ca si a noastra, in mina destinului ori a lui Dumnezeu.
Bine ai venit pe blog, draga Gabi! Sper sa te vad cit de des se poate. Mi-ai pricinuit o mare bucurie!