Ce s-ar intimpla daca, dintr-o data, omenirea ar fi lovita de o epidemie stranie si toti am deveni orbi?

Iata foarte pe scurt subiectul filmului “Blindness” (2008, regia Fernando Meirelles, dupa o nuvela de Jose Saramago). Cu alte cuvinte, cit trebuie ca umanitatea din noi sa dispara si animalul din fiecare sa iasa la suprafata ? Cite zile de foame ? Doua, trei, zece ? Cit de jos putem cadea, noi, oamenii, daca am fi redusi doar la lupta pentru supravietuire, pentru satisfacerea nevoilor noastre primare ? Raspunsul filmului ingrozeste si readuce in prim plan ideea ca singurul predator natural al omului este …omul insusi. Compasiunea dispare in fata nevoii de supravieturi, ori celei de cistig, caci oportunistii apar chiar si (sau mai ales) in astfel de situatii limita. Un singur personaj este crutzat, caci e nevoie mereu de un martor, de cineva care sa poata vedea oroarea. Si chiar daca e imaginara, lumea de pe ecran nu e alta decit lumea noastra, cea pe care nu o vedem, caci e mai comod asa.

Desi ideea pe care o propune este superba, filmul este oarecum ratat la capitolul realizare: prea tehnic, prea evident, prea lipsit de subtilitate. Unele scene sint insa sclipitoare : absurdul situatiei in care un clan cere celuilalt bijuterii in schimbul mincarii (la ce bun bijuteriile , cine ce ar mai fi putut face cu ele, nimeni de altfel nemaiputind sa le admire) ori scena finala in care citiva realizeaza cit de putin trebuie, de fapt, ca sa fie fericiti : un pic de apa, un pic de mincare, si citeva persoane cu care sa imparti putinul pe care il ai.

Un alt film care ne spune ca "Homo homini lupus est". Ori care ne striga…