Calendar de toamna-iarna

La noi toamna e pe sfirsite. Padurea a prins zapada.
Sutton_oct_2009 035_mica5
Lacul albastru a inghetat.
Sutton_oct_2009 030_mica1

In oras inca ploua. Ploi ce anunta luna lui noiembrie, cea mai urita luna din an. Nu gasesc nimic frumos lunii noiembrie. Toate celelalte au ceva…ceva ce le da un sens, mai putin biata luna noiembrie.
Sa luam, de pilda, ianuarie. E drept, am inceput prost. Ianuarie e frig, si ger, si multa zapada. In plus, e mijlocul iernii. Primavara e inca fooooarte departe. Mai mult, sarabatorile deja au trecut. Nu mai ramine decit sa astepti sa mai treaca si iarna. Cu toate astea, il prefer pe ianuarie lui noiembrie. De departe.
Februarie, ei bine, nu-i gasesc alt merit decit ca e cea mai scurta luna din an. Fara nimic interesant, insa trece repede.
Martie. Stiu, in Romania ori in alte tari cu climat temperat NORMAL e luna inceputului de primavara. NU si in Canada. In Canada, nu e mare diferenta intre ianuarie si martie. Cu alte cuvinte, zapada, ger, vint, frig.
Aprilie e luna care se joaca cel mai tare cu nervii canadienilor. La un moment dat, intr-o buna zi a lunii aprilie, zapada dispare. Tulpinele lalelelor incep sa-si arate virfurile verzi. Ici colo, ghiocei, brinduse si narcise imbobocite apar in fata caselor. Soare, verde, pantofi, pardesiuri. Cu alte cuvinte, primavara a venit! Ei bine, cind ti-e lumea mai draga, ce crezi ? NINGE ! IAR ! Si totul dispare sub zapada care, ce-i drept, nu tine mult, dar destul ca sa faci o depresie sezoniera.
Mai. Adevarata luna a inceputului de primavara. Incepe sa fie cald. Lalelele infloresc. Nu insa si liliacul. El, abia in iunie. Da, totul intirzie pe aici cam cu vreo luna-doua. In rest, avem cele patru anotimpuri, cu singura precizare ca primavara dureaza vreo doua saptamini in mai si toamna vreo patru in septembrie. In rest, iarna cistiga doua luni in plus iar vara are o durata normala de trei luni, daca socotim si zilele ploioase care pica, INTIMPLATOR, in week-end-uri.
Iunie. Infloreste liiacul.
Iulie. Se scutura liliacul.
August. Simti miros de toamna si te gindesti -deja- la iarna.
Septembrie. Ca un muribund, incerci sa traiesti din plin ultimele scinteieri ale soarelui care pare din ce in ce mai obosit.

Sherbrook_oct_2009 001_mica6
Lacul e inca albastru.
Sherbrook_oct_2009 002_mica1
Octombrie. Explozia culorilor de toamna alunga spectrul iernii, insa nu pentru multa vreme.
Noiembrie. Ploaie, frig, frunze moarte. Afara se intuneca din ce in ce mai devreme. E urit, e desolant, e depresiv. Singura consolare : urmeaza decembrie. Luna sarbatorilor. Cu miros de brad si portocale.
Si uite asa, nici nu stii cind, nici nu stii cum, anul e gata. Inca unul ce a trecut aproape fara sa ne dam seama…

Cronica unei zile cu nimic iesita din comun

Ziua de azi nu se anunta cu nimic mai speciala decit altele. Are insa meritul de a ma fi scos din mutenia in care am intrat de ceva timp, si asta pentru ca a fost cea mai plina de neprevazut si cea mai agitata de cind am inceput sa lucrez la clinica.
E o clinica specializata in ortofonie, sintem 10 ortofoniste devotate celor mici si celor mai mari.
Azi a fost o zi mai…plina. Am avut de alergat la spital pentru ceva controale si analize cu al meu baiat, si totul a durat muuult mai mult decit trebuia sa dureze, printre altele, si din cauza unei false alarme de incendiu. Spun printre altele, pentru ca, fara motive aparente, baiatului meu ii este frica de intepaturi, asa ca luatul singelui pentru analize s-a lasat cu cintec si munca de convingere de genul « Puiule, nu trebuie sa panichezi, respira… ».
Colac peste pupaza, la intoarcerea spre casa autostrada era blocata pe o portiune. Nu se face sa intirzii in a treia saptamina de munca, nu-i asa? Asa imi ziceam si eu, gindind la pacienta de la 1 si jumatate. NU mai aveam timp sa mai anunt pe nimeni. De pe bancheta din spate, baiatul meu ma incuraja convingator :
« Mami, nu trebuie sa panichezi, respira… »
Am avut , totusi, bafta. Am ajuns la clinica la timp. Nu stiu cum…respirind, probabil. Nu stiu nici cind a trecut dupa-amiaza si cind am vazut trei pacienti.
Eram gata sa plec, in sfirsit, spre casa. Telefon. Sh_t !!E seara cursului de inot pentru copii. Ajung acasa, ii imbarc pe brotaci in masina aproape din mers si gata, ajung si la cursul de inot.
Cel mare nu vrea sa mearga. De obicei, cind face asa, ma las pagubasa repede. Azi, insa, nu mai aveam chef sa o las balta. Eram PREA obosita ca sa mai conteze al nu-stiu-citelea moment de criza al zilei. Am hotarit ca a venit momentul ca lucrurile sa se petreaca, azi, macar O DATA cum vreau eu. Si nu l-am lasat pina nu l-am vazut in piscina.
Dupa care am putut, in sfirsit, sa ma asez si sa rasuflu. Dupa o zi plina cu de toate aveam si eu dreptul la liniste. Privirea inlacrimata de bucurie a unui tatic, azi, auzindu-si copilul spunind citeva cuvinte pentru prima data, imi revine in minte pentru citeva secunde. Si asta ma face sa simt asa, ca o caldura in tot corpul, si aproape adorm. Din reverie ma trezeste fii-miu care imi spune, iesind mindru din vestiar, cu parul inca ud « Mami, ma simt bine ca am mers la curs ».
Dintr-o data, ziua isi capata sensul. Ori la clinica, ori acasa, important e sa nu renunti. Si sa crezi ca se poate. Si atunci, ca prin minune, simti ca lucrurile incep sa se aseze in matca. Mai cu cite o criza de panica, mai cu ceva plins, mai cu alrrgatura ca sa prinzi timpul din urma, dar se aseaza. Incet, dar sigur.
« Si acuma, hai, gata cu vorbaraia, repede in masina, acasa la nani, ca mai e si miine o zi !… »

En attendant le chirurgien

Nu m-a luat dintr-o data, toata noatea de duminica spre luni n-am lipit geana de geana de durere. M-am tot zvrircolit doftoricindu-ma cu ce am putut gasi prin farmacia casei…Spre dimineata am reusit chiar sa adorm, si dupa-amiaza am ajuns chiar ( ce fata constiincioasa am devenit !) la cursul de luni. Durerea a lovit insa puternic luni seara cind, prabusita linga pat, am urlat ragusit ca trebuie sa ajung la spital. Durerea se latzea rinjind ca o urita spre spate si spre ficat, dindu-mi o senzatie puternica de voma si acoperindu-mi trupul chinuit de o sudoare rece care nu anunta nimic bun.

(…) NU!, nu puteam crede ca semaforul de care ne apropiem e chiar rosu. Clipele deveneau ore si imi venea sa musc din scaunul pe care nu puteam sta nicicum. Inima imi batea accelerat, ca o vrabie speriata, si chiar nu stiam ce se va intimpla cu mine in urmatoarele minute, iar omul meu, speriat linga mine, incerca sa-si infringa instinctul de a trece cu masina pe rosu. Am ajuns la spital dupa vreo citeva minute ce mi s-au parut o eternite, intr-o stare de durere si de panica extreme, si de aceea poate lentoarea infirmierului care a venit sa ma intrebe « C’est quoi le probleme ? » m-a facut sa panic si mai tare. Nimic din ce vedeam nu semana cu ceea ce se intinpla in E.R. ori « Gray’s anatomy » cind apare un om suferind la urgenta : cel putin trei medici vin si se agita in jurul lui, unul ii asculta inima, altul ii ia pulsul, altul se intreaba ce-o fi…In spitalul REAL unde ajunsesem eu, omuletii in alb se miscau extrem de incet,parca in reluare, ca si cum totul s-ar fi intimplat intr-o alta dimensiune temporala. Mai mult, deschiderea dosarului la urgenta nu mi se parea deloc ceva …urgent, fata de durerea care ma taia acum din toate partile, de-mi venea sa-l trimit undeva, in limba stramosilor sai, pe infirmierul iritat ca nu stau…linistita ca sa-mi poata lua tensiunea. Cum timpul le rezolva pe toate, in asteptarea morfinei care nu mai venea, criza a trecut, in cele din urma, de la sine. « ça doit être des pierres au foie ». Da, ei, cine mai stie, oricum, fericirea de a nu mai simti durerea mi-a atenuat orice alta neliniste. Am ramas cu toate astea la spital in noaptea aceea . « je veux pas que vous commenciez a gigoter chez vous , Madame… » Non, moi non plus…

(…)Sint pe un pat, undeva pe culoar, incercind sa dorm. Si chiar am reusit, pina pe la 6 dimineata cind durerea a revenit pe neasteptate, furioasa si nebuna…si de data asta fara morfina nu s-a mai dus. Intinsa in pat, gust cu voluptate starea de bine data de drog. Ma simt fericita la gindul ca nu mai simt durerea si ma string in mine, ma invelesc cu cerceaful ce miroase puternic a dezinfectant. Pleoapele imi sint grele si o amorteala imi invaluie trupul. Pentru prima oara de cind am pasit pragul spitalului ma simt in siguranta. Corpul imi este suficient de amortit ca sa nu mai simta aproape nimic si fara sa stiu cind, adorm.

(…) « Madame, je suis le docteur…. Comment vous sentez-vous Madame ? » Uf, de ce ma trezeste, mi-era bine…sa ma lase sa dorm, vreau doar sa dorm…ma simt bine, vreau doar sa dorm…Nu mi-e dat, o infirmiera vine sa ma duca la ecograf. Supozitia de luni seara se confirma : pietre la vezica biliara. « Madame, le chirurgien viendra vous voir. Vous allez rester à jeun ». Oh, da, uitasem, nu mai mincasem nimic de ieri. E trecut de amiaza. Il astept acum pe chirurg. Mi-e deja dor de amorteala data de morfina si frica de o alta criza ma cuprinde din nou. Sper ca va veni repede, chirurgul acela… Sint inca pe culoar. La dreapta mea e farmacia spitalului. In fatza mea o femeie care se vaita intruna unui sot dezabuzat. A cita oara o fi venind pe aici, ma intreb, are aerul de a cunoaste locurile. Li se aduce mincarea. Eu nu am dreptul. Il astept inca pe chirurg. Adorm din nou…

(…) « Madame , je suis le chirurgien. Parlez-moi de votre problème » Bon, je lui parle, ii povestesc crizele, si chiar are aerul de a ma asculta cu atentie. « On va vous opérer ce soir ou demain. Les crises sont trop fortes et trop rapprochées… » Ii vad buzele care continua sa se miste, insa eu nu mai aud nimic dupa cuvintul "operatie". Nu retin nici macar numele doctorului. In seara asta sau miine… « Faut rester à jeun ». De parca mi-ar arde de mincare…

(…)A fost a doua zi dimineata. Cezarienele au prioritate in orice spital, e de inteles. Frica. Frica de anestezie, frica de complicatii, de riscuri, de mai stiu eu ce. Frica ce o ascunzi rizind prosteste de cipilica sterila pe care ti-o pun pe cap ori de faptul ca esti gol golutz sub cearceaf. Rizi ca sa nu arati cit de vulnerabil, cit de mic si cit de neajutorat te simti. In sala de operatie e frig. Omul meu drag a ramas undeva in urma. Mi-a zimbit si mi-a strins mina, « o sa fie bine ». Ii vad nelinistea din ochi si incerc sa nu pling, ca sa nu-l nelinistesc si mai tare. « O sa fie bine »…

(…)Oxigenul ce iese din masca pe care infirmiera mi-o apropie de fatza e proaspat ca aerul de munte. Il respir cu pofta si apuc sa clipesc de doua ori, apoi adorm. Intru in lumea viselor, stiu ca am visat in tot timpul acela, insa nu imi amintesc ce.

(…)« Stefuu »…Deschid ochii cu greu, aud vocea care imi striga numele, e a omului meu care se itzeste de dupa usa incercind sa se strecoare pe linga infirmierele intransigente: « Monsieur, on vous l’a dit, vous n’avez pas le droit d’entrer ici… » Apoi vocea infirmierei « Reveillez vous, Madame, l’operation est finie, vous êtes à la sale de réveil ». Asa repede, imi spun…Aflu apoi ca durase patru ore si inca citeva am mai stat la reanimare. Pentru mine au fost citeva minute. Se terminase cu bine, asa cum ne-am spus inainte stringindu-ne tare de tot miinile unul altuia.

(…)Sint acasa. Recuperez extrem de repede. Dupa doua zile doar, ma pot ridica din pat fara ajutor. Pot minca orice, insa cu masura. Timpul are rabdare cu mine, in sfirsit. Si asta e bine, chiar daca a fost nevoie sa trec prin toate astea ca sa obtin un ragaz. C’est apprécié quand même. Je vous embrasse!

O chestiune de identitate

Imi spunea o colega de scoala intr-o pauza, la spital, vorbindu-mi de imigranti : "Toi, t’est québecoise"… Am privit-o cel putin cu mirare, desi nu era prima data cind cineva de aici imi spunea lucrul asta. Asta m-a facut sa ma intreb – pentru a cita oara?- cine sint eu cu adevarat. Daca ar fi sa ma identific, as putea spune…ia sa vedem : sint romanca. Hmm… Cam depasit termenul de garantie, namaipunind la socoteala faptul ca nu am mai fost in tara de bastina de…aproape 10 ani. Ma indoiesc ca m-as simti complet "acasa" in Romania ori ca cei de acolo m-ar mai considera una de-a lor si asta nici nu m-ar mira foarte tare. Asa…Ia sa mai vedem…Canadienne? Hmmm…Nici asta nu mi se potriveste prea bine, caci nu am nici o afinitate cu canadienii englezi. Nici una. Si, dealtfel, nici lor nu cred ca le este foarte limpede cine sint ei. Québecoise? Stiu eu…nu am accent quebécois, vorbesc o franceza standard si mi-am pastrat ceva urme din accentul romanesc. Chiar daca le apreciez cultura si ma identific cu peisajele lor ce-mi amintesc locurile de bastina, de aici si pina la a ma numi québecoise, este cale lunga, cred eu. Realizez insa cit de tare m-am schimbat cind colegele mele de aici imi impartasesc revolta lor fata de imigrantii care nu depun nici un efort sa invete franceza ori nelinistea lor vis-à-vis de faptul ca Montréal-ul devine din ce in ce mai cosmopolit (!). Nu au nici o gena in a vorbi despre toate astea in fata mea, ceea ce doveste ca sint, intr-o oarecare masura, considerata , sa zicem nu chiar o quebecoise "pure laine", dar e sigur ca in mintea lor nu mai port eticheta de imigranta pe care o aplica altor veniti din cele departari. Asta nu inseamna ca nu port nici o eticheta, nici vorba, doar ca nu e una alb-negru, ci una un pic mai colorata.

Et … MOI, dans tout ça? Ei bine, pot sa le spun celor ce ma intreaba ori celor ce ar vrea sa stie si nu m-au intrebat inca, ca sint "une roumaine qui vit à Montreal". Nimic mai mult.

Trezire de scurta durata

Starea de hibernare te cuprinde cind nici nu stii. Si nu musai doar iarna. Starea de hibernare vine atunci cind, cred eu, ai nevoie de ea. Ca sa supravietuiesti ori, pur si simplu, sa iti oferi privilegiul de a nu face NIMIC.

Gindul ma duce la o scena din filmul « The human stain » (2003). Pesonajul jucat de Antony Hopkins este un profesor universitar de culoare, dar care, printr-o ciudatenie genetica, are pielea alba. In urma unei deceptii in dragoste (iubita il paraseste cind descopera ca provine dintr-o familie de negri), personajul va rupe orice legatura cu familia sa, pentru totdeauna. Acesta va fi pretul platit succesului social si profesional. Nici macar sotiei sale nu ii va spune adevarul. Ironic, personajul va fi dat afara din universitatea unde era profesor pe motiv ca a insultat un elev…negru. Singura persoana careia ii va spune adevarul este o tinara cu care va avea o relatie pasionala, stranie, ciudata, in care amindoi cauta sa fuga de realitate, o realitate care le-a adus doar durere (femeia de care se indragosteste isi pierduse amindoi copiii intr-un incendiu). Amindoi se abandoneaza in aceasta relatie sperind sau sa gaseasca puterea de a merge mai departe in ciuda durerii, caci uitarea, ori vindecarea, este imposibila.

Exista in film o scena deosebit de simpla in aparenta: ea vrea sa faca dragoste, el vrea sa stea de vorba. Ea este o femeie simpla, fara studii, dar extrem de intensa. El este un rational. El intelege de ce ea vrea sa faca dragoste, pentru ca , spune el, ca pentru sine, privind-o : Actiunea ucide gindirea.

…Actiunea ucide gindirea… Uneori ma intreb si eu de ce culoare imi este pielea. Ma intreb de ce ma intreb… Ma intreb si la ce bun atita foiala, la ce bun acest du-te vino, incotro ne tot ducem, care este rostul nesfirsitei noastre agitari… E adevarat ca ma intreb din ce in ce mai rar, pentru ca sint atit de obosita la sfirsitul zilei, mintea fiindu-mi plina pina la refuz de dosare si pacienti, incit tot ce vreau este sa ajung acasa, sa maninc ceva si sa ma prabusesc apoi in fotoliu. Destul de … basic.

Actiunea ucide gindirea. Mai fac si putin sport, caci trebuie, sanatatea e importanta. Dupa care nu-mi mai pun intrebari. Ma simt chiar bine. E o chestie chimica, stiu.

Actiunea ucide gindirea. Si nu mai e nimic de scris pe blog.

Ploaia lui marte

Scriu de zor, zgomotul tastelor se amesteca cu zgomotl vintului de afara…Seminar vineri, prezentare orala…A cita, cine mai stie…Al treilea diapozitiv, al zecelea, al douazecelea, oare chiar am sa am timp sa vorbesc despre toate astea, ma intreb…ce mai conteaza, las’ sa fie acolo…

Afara ploua marunt, e o umezeala de-tzi patrunde in oase, de-tzi patrunde in suflet. Ploua si e intuneric, si vintul urla de-ti pustieste inima. Casa tremura din toate incheieturile ei imbatrinite. Si eu ma opresc din cind in cind din scrisul asta mecanic, aiurisant, si ma gindesc ca intr-un han, departe, unde sa doarma si hangiul, ca tot is desharte strazile, ori p’aci, ori p’acolo…ce bine ar fi…

Ma uit pe cele bloguri. Liniste. De parca toti ar sta, undeva, intr-un ungher de odaie, adunat fiecare in gindurile lui, ascultind ploaia lui marte…