Moartea nu mai are răbdare.

Am plecat din Romania acum 19 ani. Eram infiorator de tinara, la cei numai 26 de ani. Frica de necunoscut, grijile, intrebarile, erau toate prezente, moartea insa, era undeva foarte departe. Nu ii simteam inca rasuflarea rece in ceafa, era mult in urma noastra. Viata acapara totul, viata era cea care avea nevoie de spatiu, si il reclama fara retineri: emigrarea intr-o tara straina, pe un alt continent, copiii, studiile, mai apoi job-urile…Cine sa mai aibe timp sa se gindeasca la moarte? Desigur, gindul la ea se strecura din cind in cind, pervers, mai ales in noptile daruite cu insomnii. Dimineata insa, actiunea reusea mereu sa alunge gindul mortii. Daca nu te gindesti la moarte, reusesti sa o tii departe. Insa moartea…ei bine, moartea avea rabdare, ca sa parafrazez un mare scriitor.
De ceva vreme insa, Marea Doamna a inceput sa iuteasca pasul, sa ne ajunga din urma, pe nesimtite, pe nestiute.
« A murit… » Doua cuvinte alaturate unui nume bine stiut si deodata pustiul isi face loc in sufletul tau, inima se stringe si se ghemuieste intr-un spasm dureros. Simti suflul rece al mortii mai aproape ca oricind. Incerci sa iti continui ziua cit de bine poti, sa mentii normalitatea, sa continui, desi stii bine ca de acum…ei bine, de acum moartea nu mai are rabdare.

Odihneste-te in pace, ta’Mariana!

Leave a Reply

Your email address will not be published.