Silence

Silence

oh, suflete, cum ai să faci?
Cum ai să vorbești ca un clown fără gură
și fără aripi și fără vise și fără atomii stelelor moarte?
Cum ai să vezi,
În oglinda-tunel
Nenumaratele cifre și litere,
descrescând și arzând,
În neputința de a fi Timp?

Mihai Sava

Le chant de l’autre étage

Le chant de l’autre étage

Une autre vie à cheval, avec des crabes
Dans la tête.
Je n’étais qu’une petite boucle d’oreille
Mise dans le nombril du monde.
Les gens se ventaient,
En disant avoir vu des vivants
Et ils se flairaient en criant :
« Au bout du monde la métaphysique
est banale,
car les sauterelles ne murmurent pas. »
Les morts se dressaient devant nous
En hurlant : « Vous êtes passés! »
Seul, mon ange chante encore…

Mihai Sava

Despre fericire

I remember one morning…
getting up at dawn…
there was such a sense of possibility!
You know? That feeling?
And… and I remember thinking to myself:
‘So this is the beginning of happiness…’
‘This is where it starts!’
‘And, of course, there’ll always be more.’
Never occurred to me
it wasn’t the beginning,
It was happiness.
It was the moment…

― Virginia Woolf

La mine a fost o dimineata de toamna in Copou, la o terasa din Puskin, bindu-mi cafeaua, in prima mea zi de studentie. Nu aveam inca 19 ani. Era imediat dupa cazare, eram bucuroasa, aveam camera mea, locul meu, eram in sfirsit libera, eram pregatita… Eram pregatita pentru fericire. Da, imi amintesc si acum ca si cum ar fi fost ieri: senzatia ca totul este posibil, ca fericirea ABIA incepe…atunci, in momentul acela, precis. Vechii greci spuneau ca niciodata nu traim in dimensiunea prezentului, pentru ca traim ori in nostalgia trecutului, ori in speranta viitorului. Ca si Ulise, in cei 20 de ani de pribegie, nostalgic dupa Itaca lui, sperind sa o revada intr-o zi, uita sa traiasca…prezentul. Doar cind o regaseste pe fidela Penelopa, trairea in prezent are loc, timpul parca se intinde, momentul este prea puternic pentru ca trecutul ori prezentul sa mai conteze.
In dimineata aceea de toamna, asta mi s-a intimplat si mie: am reusit sa traiesc momentul prezent, fara ca fericirea prezentului sa fie tulburata de regretele si nostalgia trecutului ori de sperantele si angoasele viitorului. Pot spune ca sint exprem de norocoasa: acela a fost momentul, pot sa spun acum, cu o precizie aiuritoare, ca acela a fost momentul in care am simtit fericirea absoluta a prezentului, am trait clipa pentru ceea ce era ea, atunci, si nu pentru ce fusese ori pentru ce as fi sperat sa fie.
Nu am fost constienta atunci de ceea ce mi se intimpla. Revelatia am avut-o citind Virginia Woolf, momentul mi-a venit in minte fara nici un efort, spontan, natural, ca si cum astepta de mult sa imi aduc aminte… Sa imi aduc aminte ca asta a fost fericirea, ca aceea a fost CLIPA! Ar fi trebuit poate sa strig atunci, ca Faust…”Opreste-te, clipa, esti atit de frumoasa!…” Sau poate ca nu.

Reteta fericirii simple

O fi virsta (se spune ca ne inteleptim dintr-o data pe la 40) sau poate altceva, constat insa cit de putin imi trebuie sa fiu fericita. Sa-i stiu pe ai mei aproape, sanatosi…Sa ma bucur de o iesire “en amoureux” (cum spune fata mea, cu putintica gelozie), de obicei la un film despre care vorbim apoi ore in sir degustind o patiserie intr-un bistro discret dar sarmant…sa reusesc sa ajut macar o parte din copiii pe care ii vad la clinica, sa vad macar un parinte un pic mai fericit (si) datorita mie macar o data pe saptamina…sa reusesc sa fiu mai toleranta cu mine insami, sa-mi iert mai mult propriile greseli…sa accept ca nu pot sa controlez totul si ca uneori, asta e, dau gres…sa am planuri de viitor…sa visez la cele trei locuri pe care vreau sa le vad inainte de a muri (New Orleans pentru muzica, Pompei in amintirea dragului meu profesor de latina si Machu Pichu pentru …ei bine, pentru tot!)…sa continui sa alerg pentru ca pot sa o fac…si sa nu ma las afectata de prostia din jur, stiind ca e fara leac.
Cam asta.

“E vremea, Doamne!”

Am visat de moarte noaptea trecuta si m-am trezit cu buzele uscate si trupul inecat in sudoare, cu o foarte adinca durere in piept. O durere acuta, vie, foarte vie, usturatoare. Mi-au trebuit citeva secunde sa inteleg ca a fost doar un vis. Ce usurare sa recunosc camera, si perdelele, si dulapul, oh! cit de drag mi-e dintr-o data dulapul asta cu sertarul rupt care ma agaseaza in fiecare dimineata…Nu a fost decit un vis. Ma ridic in capul oaselor in patul inca cald, ma adun, alung ultimele imagini din lumea de dincolo, care staruie, inca. Cosciugul, mirosul luminarilor, dar mai ales tristetea acceea grea si de nesuportat, si vidul, oh! vidul…, golul acela care face rau pina la greata.

Stiu ca visul nu e decit o aminare. In asteptare, alung cu un gest al miinii umbra mortii din vis.
Caci nu-i inca timpul sa spun, precum Poetul, E vremea, Doamne! Vara a fost lungă.

Nu inca.

Cea mai frumoasa poveste

Nu mai stiu cind am citit-o prima data, tre sa fi fost cindva, foarte de demult…Imi place sa cred ca povestea este o relatare fidela a faptelor, ma reconforteaza sa gindesc ca asa s-a petrecut totul in realitate. Povestea este simpla, dar foarte frumoasa, pare scrisa dintr-o intorsatura de condei, rodul unei inspiratii exceptionale. O redau aici, cu intirziere, gind pentru Poet.

“Basm”, de Geo Bogza

Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.