Şi doar ţi-am spus că vine iarna…
Abia trecutele flori sunt acum zăpadă.
Ne niniream cu mâinile noastre mici, şi uite-ne…
suntem cu mii de ani mai bătrâni. Când?!?

Şi doar ţi-am spus,
să ne iubim atunci,
când muzica ne gâdilea tălpile cu umbre din cărămidă de chamotte.
Şi ne era cald…

Şi doar ţi-am spus,
c-o să ne doară buzele şi mâinile,
şi liliacul o să ne ningă în flori cu sute de petale.

Şi doar ţi-am spus…

hai sa facem un business
sa ne creasca gratare in forma de aripi,
si picioarele sa ne fie de jeep-uri,
gurile sa ne fie cat garajele de autobuze,
benzina sa ne fie sangele,
pamantul sa ne uite,
focul sa ne mistuie,
si sa ardem de tot,
ca-ntr-o vesnica pomenire a viilor.

Viaţa e făcută din puncte.
Şi între-puncte:
iubirile ne-trăite,
gurile ne-iubite,
buzele ne-gurite,
auto-buzele
şi neputinţele
noastre.

am să muncesc sălbatec,
şi am să aduc de mâncare puilor.
când am să obosesc,
am să mă întind domol in linia puştii.

după aia tu ai să munceşti sălbatec,
si ai să aduci de mâncare puilor.
ai să oboseşti şi tu, 
iar  vânătorul te va doborî şi pe tine.

puii vor munci şi ei sălbatec,
aşa cum părinţii lor au făcut-o,
şi vor aduce de mâncare puilor lor.

Ne rugăm doar, sălbatec,
să nu le vedem niciodată vânătorul.
 

De-atâta sarvici mi-a murit muza-n autobuzul Nova.
Mă plimb bezmetic din deal in vale, din vale-n deal,
cu-n gâtlegau roş,
tras într-un castium de-aghiotant al războiului sacru.
In nemernicia mea, mai îndrăznesc să curm câte-o poezioară,
şi-i fac o izbă cu piciorul mirosind deja a putregai:
Ce dracu vrei să fac cu tine, măi fato, măi?
Că nici o varză nu pot fierbe cu tine.
Mă mai frăsui de doua trei ori, şi adorm iar cu capul pe scaunul din faţă.
…
O văz ca o nalucă, îi dulce, are buzele de copilandră neprihănită,
şi-o aud cum cântă necăjit, pădăindu-şi vocea mica în zumzet suav:
să nu mă  uiţi, ca ţi-oi aduce si io alinare într-o zi,
când n-ai mai putea trudi la bleahurile tale negre.
Să te mai uiţi din când în când la mine şi să mă mai saruţi aşa,
pe furiş, ca atunci cand erai june si ne fugarem cu torţile slobode,
lângă altarul, ultimului, veşnic început…

Amestecate,
vorbe de tihnă,
facute-n spaţiul casnic, temeinic,
bătrâneşte,
de sus în jos, de la stânga la dreapta,
cu fiinţe incolore,
fezandate prin gând,
cu scorţişori, şi mirosuri de dulce,
născute-n decembrie, în luna de şase luni,
ce nu se mai termină, ca-n onanomastica romanţă,
strivită de-un falus sclav şi stăpân, de vreme bună, ori rea.

Cum a da Dumnezeu,
Ne mai vorbim, cu o înseninare de zbenghi
Ne ludiculizăm apoi, cu ochii mari la detaliile din pieile ce le purtăm,
de condamnaţi la moarte.
Ne simţim mai săraci, cu duhul,
şi ne speriem că a mai apărut o gaură spre cur.
Acumulăm dări si facturi in formă de pâlcuri de mesteceni,
să ne ţâşnească drept din piepturile unse cu ţărână.

Dăm buzna pe goblenul online,
cu borangicul suav postat în soarele scurs în larve de gâză,
pe vreme de seară,
când dinlăuntrul e trecut,
şi nimeni nu mai suflă, de teamă că-ntr-o zi,
un Zarathustra plictisit, va-nchide jocul,
ne-ntrecut de blând.
 

Ia două mulţimi şi fă o relaţie.
să nu fie o funcţie.
pentru ca în relaţie, copacul se poate tranforma în suflet,
şi reveni vioară în flăcări,
de asta nu trebuie să te opreşti la geam, privindu-te.
trebuie să-i spui fetei care trece că există
şi că tu eşti regizorul mersului ei de ştrengar.
dacă ochii sau buzele ei sunt strâmbe,
zi-i să le mişte într-o unduire uşoară
şi dă-i un heteronim, să o cheme altfel,
şi să fie atât de frumos încât rujul
să nu mai fie scutul, ci focul ei pentru ea însăşi.
Lasă-i mintea dezordonată să se dezlănţuie,
fugăreşte-o prin iad şi nu deznădăjdui,
fă doar ca şi cum limitele de sus şi cu integralele duble
să nu dea decât o suprafaţă de forma unui sân bun de strâns în palmele lui,
şi ale celor dimprejurul nostru.
Nu e decît o coborâre cu o imagine mişcată,
e doar fluid de cuvinte ca un scandat şamanic,
de undă slavă, venit dintr-o siberie pârjolită de soare,
lavă a permafrostului primordial.
Pleacă apoi călare pe un bulgăre buildungs,
ori mai bine întinde mâna şi ia-ţi litera,
de sub pleoapa orbului rostitor de mitice săbii
şi plimbă-te cu quihotescul alai, la hanul trăznit,
mirosind a gard verde şi stufărie de pluş,
rotit în foaie de viţă de vie, cu bobul mărunt,
aproape de ochiul ei, să-ţi vadă sufletul monstru,
ca un montaj în colaj, de trei poze nud, cu cuc mare.
filmul e trecut prin dârmon,
şi are finalul puţin brutal, cu black-out banal,
şi trezire ziua în amiaza mare,
în plin centru vechi, cu dâre de plumb, pe glonţul din tâmplă.
Visul curge, ne vorbim de ultima ispravă literantă,
adulmecăm viaţa care ne fuge printre urechile acului de seringă,
muget mut de munch la torpedoul zilei de apoi.