Vreau sa marturisesc ca nu stiu cum a murit Cioran. Foarte probabil, singur si foarte probabil, trist. Nici nu se putea altfel. Mi-e greu sa mi-l imaginez parasind lumea aceasta cu detasare. Pariul lui Pascal trebuie sa-i fi fost cu totul strain si nedatator de sperantza.
Nu stiu insa mai nimic din toate astea…
Mi-aduc aminte de interviurile luate de Liiceanu lui Cioran, in camera simpla din Paris. Zareai, in fundal, un sertar caruia ii lipsea minerul, acesta din urma fiind inlocuit cu o simpla atza. Pina si mormintul din cimitirul Montparnasse depune marturia simplitatii: oarecum stingher si saracacios, itzi ia ore sa dai de el, ca si cum dinadins s-ar ascunde…
Nu stiu cum a murit Cioran…
Am sa povestesc insa o mica intimplare, petrecuta intr-o librarie din Montreal (o sa ma straduiesc sa o fac scurta…). La sfirsitul unei zile de cursuri, m-am oprit la aceasta librarie, intre doua metrouri, in drum spre casa, ca sa-mi fac un mic cadou. Caci fusesem cuminte in ziua aceea, vorba povestitorului…Am cumparat trei carti de Cioran. M-am dus sa le platesc si baiatul de la casa, cu sigurantza un student care muncea ca vinzator sa-si plateasca studiile (aici 90% dintre ei fac asta), mi-a spus, sau mai degraba mi-a strigat:”Cioran!!! – pronuntzat, evident, Sioran, cu un a nazalizat la sfirsit)…- Génial!!Vous avez fait un excellent choix, Madame! Ce gars est vraiment, vraiment génial!! Avez-vous lu “Précis de décomposition?…”Si uite asa nu mai contenea tinarul…Impresionata de entuziasmul lui aproape bolnav, am simtit cum colturile gurii mi se deplaseaza repede spre urechi, in timp ce ii raspundeam – in gind, desigur, caci mi-era imposibil sa strecor vreun cuvint – “Mais oui, mais oui…je le sais…’
Nu stiu cum a murit Cioran…Nu stiu daca e in Iad sau in Paradis…Stiu doar ca atunci, in librarie, am simtit un miros de crin…Si am fost tare fericita in ziua aceea.