Aveam 13 ani cind am citit ” Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey. Liviu Martinescu, profesorul meu de engleza de atunci, obisnuia sa ne ne imprumute in mod regulat carti. De la el am avut-o si am citit-o. Ce am inteles eu atunci, la virsta aceea, nu stiu, dar la aceasta carte am tot revenit de-a lungul timpului. Daca ar fi sa ramin undeva pe o insula pustie (citeodata ma intreb daca nu cumva sint acolo de mult…) aceasta este una din cartile pe care le-as lua cu mine. Si daca as putea avea si filmul, cu atit mai mult…Toti am vazut ecranizarea cartii, facuta de Milos Forman, toti cunoastem performanta inegalabila a lui Jack Nicholson in rolul lui McMurphy. Eu am vazut filmul de cel putin 20 de ori, cred. E greu sa alegi scenele memorabile din film, caci filmul insusi este o scena memorabila, culminind, poate, cu cea din final. S-a vorbit mult despre simbolistica din acest film, si nu asta intentionez sa fac aici. Vreau doar sa va readuc in memorie una dintre scene: cea in care McMurphy imagineaza meciul de baseball. Este atit de convingator incit toti ceilalti ajung sa creada. De data aceasta, McMurphy a cistigat. “Votul” nu mai are nici o valoare, interdictia infirmierei-sefe dispare, sistemul opresiv cade. Caci libertatea exista, de fapt, in mintea fiecaruia, in noi, in imaginatia noastra. Si aceasta din urma a triumfat.

Cind am inceput acest blog am facut -o sub semnul acestui personaj, recunoscindu-ma in donquijoteasca lui indrazneala de a incerca ceva ce e sortit esecului de la bun inceput. Dar ce are a face! Nu poti sa vezi meciul, ti-l imaginezi. Nu poti ridica bazinul de ciment, macar incerci. Nu poti avea prieteni in carne si oase in jurul mesei tale, ei bine, creezi altii, imaginari, sau readuci in lumina umbra celor de departe, asteptind ziua in care si cei pe care ii astepti de multa vreme, si chiar si cei pe care nu-i mai astepti, vor vedea meciul in ecranul televizorului mort.

Cind David Lynch vorbeste despre a sa Ars Poetica, o face cu o simplitate tulburatoare. Cu eleganta si cu extrema generozitate. Lucrurile stau cam asa: facatorul de film e ca si pescarul care se duce in fiecare dimineata pe malul apei, cu undita pe umar, in speranta ca va reusi sa prinda pestele cel mare. Usor nu e. Ca sa dai de el, trebuie sa arunci undita adinc, acolo unde pestii cei mari sint pusi de cind nu se mai stie, de o mina nevazuta. Doar el, Pescarul cel Ales, poate ajunge sa-i prinda. Cu multa truda si poate, cu putin har. Trebuie sa-i prinda si sa-i arate lumii. Si aici vine greul: caci adusi la suprafata, pestii cei mari din adincuri se ascund privirilor de rind, sub diferite si inselatoare vesminte. Uneori vor sa sperie, se arata rai si cruzi, ucigasi satanici iesiti din Infern, alteori apar veseli, facind pe-a saltimbancii, ca sa nu mai stie nimeni de unde vin si ce sint ei cu adevarat. Si atunci, el, Pescarul cel Ales, trebuie sa-i imblinzeasca, cu maiestrie, si sa le puna un altfel de vesmint, care sa-i reveleze lumii cu tenebrele si luminile aduse de ei din adincuri. Cu toata Fumusetea lor.

Am vazut aseara Before night falls, filmul facut dupa romanul scriitorului cubanez Reinaldo Arena, Antes que anochezca. La un moment dat, in film, scriitorul spune, adresindu-se camerei,  publicului: “Care e diferenta intre comunism si capitalism? In comunism, daca ti se trage un picior in fund, trebuie sa aplauzi. In capitalism, ai dreptul sa strigi ca te doare.” Citeam deunazi pe un blog intrebarile naive ale unei adolescente in cautare de …raspunsuri. Nu-mi amintesc exact formularea, dar tinara se intreba ce stiu ei, tinerii generatiei noi, care nu au cunoscut de fapt comunismul, despre acea perioada…Si se intreba oarecum, daca nu o fi fost, poate, bine…

Ei bine, NU, nu a fost deloc bine. NIMIC nu poate fi bine intr-un regim care interzice dreptul la cuvint, la opinie, la replica, dreptul de afi tu insuti. Am vrut sa-i raspund tinerei adolescente sa citeasca “Fenomenul Pitesti”, si Wurnbrand, “Cu Dumnezeu in subterana”, si sa vada “4 luni, 3 saptamini si 2 zile”, filmul lui Mungiu…Ar fi un inceput in cautarea raspunsului, daca isi pune cu adevarat intrebarea. Daca vrea, cu adevart, sa afle…

Dar poate e mai comod sa uitam, nu-i asa? Ori sa ne spunem, ca, vezi Doamne, nu a fost CHIAR atit de rau, cum spun unii si altii.

Nu vreau sa vorbesc aici nici despre acea poveste de avort, nici despre cruzimea imaginilor (extrem de greu de suportat, intr-adevar), nici despre reusitele tehnice (exceptionale, dealtfel) ale acestui film. Vreau sa vorbesc despre ceea ce cred eu ca filmul acesta striga: sufletul amputat al unei natii intregi.

Minimalist, de un simbolism crud, am vazut filmul lui Cristian Mungiu ca fiind o teribila metafora a comunismului : un avorton de care poate ne-am debarasat, dar cu ce pret ?

Ultimul dialog din film ma obsedeaza prin sentinta pe care o pronunta : « L-ai ingropat ? » « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ». This is the question: i-am ingropat oare? acei ani de  frica, de mizerie, de minciuna, de rusine… i-am ingropat cu adevarat? Au meritat oare sacrificiile, umilintele, dezumanizarea? Nu o vom sti niciodata, caci, dezabuzate, nici macar victimile nu mai vor sa vorbeasca despre asta. Si pe buna dreptate : ce ni se serveste in farfurie, dupa teribila incercare ? « Un pic de ficatel, niste rinichi, niste creier pané…” ce-o mai fi ramas de la ospatul nuntii. Acelasi meniu, doar sub o alta forma. Victimele, flaminde, stau deoparte, asteptind ramasitele, caci inca nu au dreptul sa participe la ospat. Chiar daca avortonul zace undeva intr-o ghena de gunoi, nu stim daca a disparut, caci  de ingropat nu l-am ingropat. Sintem insa atit de cufundati in « marea lehamite », incit nici nu ne mai putem uita unii in ochii celorlalti. Sau nu mai vrem. Privirile ni le intoarcem inspre cei ce asculta povestea noastra incredibila, ne lasam la judecata lor, intr-un dureros gest de resemnare: « Nu vreau sa mai vorbim niciodata despre asta ».

 Caci, la ce bun…