Ginduri recunoscatoare

Ce ne-am face fara depresiile toamnei? Ce ne-am face fara poeti? Noroc de ele, noroc de ei, caci astfel ne mai apropiem si noi, oamenii de rind, de poezie. Astfel ne salvam de rutina ucigatoare a muncii remunerate, de griu-ul si nonsensul existentei noastre de sclavi.
Ce ne mai poate salva… poate ideea ca :

What a man does for pay is of little significance. What he is, as a sensitive instrument responsive to the world’s beauty, is everything!

HPL in a letter to Maurice W. Moe, January 1929

Capacitatea de a raspunde frumusetii din jur, ce bine spus, celei create de Dumnezeu si desigur celei create de oameni, de poeti, si, as zice eu, capacitatea de a percepe aceasta frumusete, de a o intui, de a o aprecia, de a fi constienti ca exista, ca a fost creata pentru noi. Nu trebuie decit sa ne deschidem catre ea, sa o primim, si astfel ne putem salva, ba chiar avem o sansa sa fim, in cele din urma…fericiti.

Toamnă

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu
de lîngă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mîna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rînd pe rînd.

Dar este Unul care ţine-n mînă
căderea asta, nesfirşit de blînd.

E o lirica aproape imposibil de suportat in poezia lui Rilke…
Si in acelasi timp… o impacare absoluta. Cit despre Philippide, e o poezie traducerea insasi.

Toamna

Ne recunoaștem din ce în ce mai greu
în pijamalele noastre cu găuri.

Îmbrăcați sumar, în pas de execuții,
miresmele toamnei se abat peste noi,
cu palpitații pleșuve.

Ne vorbim în gângureli de copii,
când cerul e roșu,
și se alungă spre mov.

Mai lasă să treacă o iarnă,
Și-apoi om vedea….

Mihai

Picatura de poezie: Un poème “kunderien”

Nostos algos

by Anatoly Orlovsky

j’être

un hautbois

… que d’astres?

une fugue blanche

une autre lune coule dans tes os

dans ce myocarde

ta Moravie fugue rance

quelle pierre dès lors

en quel exil

cette vacillante p(l)énombre

et tes orages d’outretonique clarté,

Léos Janacek tes cercles lie-de-vin

tes neiges éclipses triple forte

(apréhender l’abîme)

piano soudain piano-nouvelle-Sélène

de tes nuits sans air

telle intra-lune, en somme,

sans paroi d’air

t’réastre(s)

Floride Vienne Sibérie Carthage

notre célesta-douleur des immigrés

des ombres de quelle antiphonie trompe-cœur

ô déferlante je t’fore te crible écris te noie ma terre-Léos-Janacek te crible démystifie cadastre

te ressuscite te porte sans rives ni ossature t’écris broie ruine annihile t’ensevelis et blesse te

rafle te poétise à l’orée de quel

j’être

Nu mai vreau primăvară

Să ne ascundem tăcuți sub zăpada murdară,
ascultând adormiți, picurând,
țurțurii inimii noastre.
M-am săturat de verile roșii,
lăsând dupa ele,
miresme de fum.
N-am sa mai vreau nici toamne.
Lasă-l să doarmă pe Rilke.
Om urla asmuțiți de nămeți.
Să șuiere vântul tiptil dând târcoale
igluului nostru sleit.
Facă-se voia reginei de gheață,
să cearna cu fulgii
de sânge-nchegat.
S-avem ca unica rază de soare
ultima borta de cui.

Mihai Sava

Picătura de poezie

THE LAUGHING HEART
by Charles Bukowski

your life is your life
don’t let it be clubbed into dank submission.
be on the watch.
there are ways out.
there is a light somewhere.
it may not be much light but
it beats the darkness.
be on the watch.
the gods will offer you chances.
know them.
take them.
you can’t beat death but
you can beat death in life, sometimes
and the more often you learn to do it,
the more light there will be.
your life is your life.
know it while you have it.
you are marvelous
the gods wait to delight
in you.

Silence

Silence

oh, suflete, cum ai să faci?
Cum ai să vorbești ca un clown fără gură
și fără aripi și fără vise și fără atomii stelelor moarte?
Cum ai să vezi,
În oglinda-tunel
Nenumaratele cifre și litere,
descrescând și arzând,
În neputința de a fi Timp?

Mihai Sava

Le chant de l’autre étage

Le chant de l’autre étage

Une autre vie à cheval, avec des crabes
Dans la tête.
Je n’étais qu’une petite boucle d’oreille
Mise dans le nombril du monde.
Les gens se ventaient,
En disant avoir vu des vivants
Et ils se flairaient en criant :
« Au bout du monde la métaphysique
est banale,
car les sauterelles ne murmurent pas. »
Les morts se dressaient devant nous
En hurlant : « Vous êtes passés! »
Seul, mon ange chante encore…

Mihai Sava

Despre fericire

I remember one morning…
getting up at dawn…
there was such a sense of possibility!
You know? That feeling?
And… and I remember thinking to myself:
‘So this is the beginning of happiness…’
‘This is where it starts!’
‘And, of course, there’ll always be more.’
Never occurred to me
it wasn’t the beginning,
It was happiness.
It was the moment…

― Virginia Woolf

In ceea ce ma priveste, a fost o dimineata de toamna in Copou, la o terasa din Puskin, bindu-mi cafeaua, in prima mea zi de studentie. Nu aveam inca 19 ani. Era imediat dupa cazare, eram bucuroasa, aveam camera mea, locul meu, eram in sfirsit libera, eram pregatita… Eram pregatita pentru fericire. Da, imi amintesc si acum ca si cum ar fi fost ieri: senzatia ca totul este posibil, ca fericirea ABIA incepe…atunci, in momentul acela, precis. Vechii greci spuneau ca niciodata nu traim in dimensiunea prezentului, pentru ca traim ori in nostalgia trecutului, ori in speranta viitorului. Ca si Ulise, in cei 20 de ani de pribegie, nostalgic dupa Itaca lui, sperind sa o revada intr-o zi, uita sa traiasca…prezentul. Doar cind o regaseste pe fidela Penelopa, trairea in prezent are loc, timpul parca se intinde, momentul este prea puternic pentru ca trecutul ori prezentul sa mai conteze.
In dimineata aceea de toamna, asta mi s-a intimplat si mie: am reusit sa traiesc momentul prezent, fara ca fericirea prezentului sa fie tulburata de regretele si nostalgia trecutului ori de sperantele si angoasele viitorului. Pot spune ca sint exprem de norocoasa: acela a fost momentul, pot sa spun acum, cu o precizie aiuritoare, ca acela a fost momentul in care am simtit fericirea absoluta a prezentului, am trait clipa pentru ceea ce era ea, atunci, si nu pentru ce fusese ori pentru ce as fi sperat sa fie.
Nu am fost constienta atunci de ceea ce mi se intimpla. Revelatia am avut-o citind Virginia Woolf, momentul mi-a venit in minte fara nici un efort, spontan, natural, ca si cum astepta de mult sa imi aduc aminte… Sa imi aduc aminte ca asta a fost fericirea, ca aceea a fost CLIPA! Ar fi trebuit poate sa strig atunci, ca Faust…”Opreste-te, clipa, esti atit de frumoasa!…” Sau poate ca nu.