Invatase in cele din urma sa traiasca cu durerea pe care o indesa cit mai adinc in suflet. Invatase sa nu o mai simta altfel decit cum simti o umbra. O accepta ca pe ceva ce facea parte din fiinta ei, ceva de care nu se mai putea desparti niciodata. O simtea uneori apasind oarecum greu undeva in capul pieptului, ca si cum ceva ar fi oprit-o sa respire pina la capat. Se mingiia spunindu-si ca exista alte nenorociri, mai mari, mai cumplite si mai adevarate. Nenorociri pe care nici nu-si putea imagina ca ar fi capabila sa le suporte, sa le duca, asa cum ducea povara acestei dureri, de ani de zile. Invatase atit de bine sa traiasca in prezenta ei permanenta, incit incepuse sa se intrebe ce ar deveni ea daca, printr-o minune, durerea aceasta ar disparea.