Il y a longtemps que je t’aime, jamais je ne t’oublierai…

Nu am mai scris nimic pe blog din ianuarie . Adica de aproape un an. Daca ma uit bine, scriu cu greu un text ori doua pe an. De cind cu FB, am abandonat blogul, ca doar cine mai sta sa citeasca texte mai lungi de 10 rinduri, imi zic. Cind public un text pe blog am impresia ca pun o scrisoare intr-o sticla si o las in voia valurilor. E foarte putin probabil sa o gaseasca cineva si aproape imposibil sa mai citeasca cineva ce e scris pe bucata aia de hirtie. Ca nu e suficient doar sa gasesti sticla, trebuie sa te chinui un pic sa scoti ce e inauntru, sa o descifrezi, sa te intrebi cine a pus-o acolo, cu ce scop, pentru cine…pretentios gindul meu nu-i asa? Mai ales cind nu ai prea multe a zice. Da, este.
Desigur, se poate publica si pe Facebook. Doar ca blog-ul ramine un spatiu oarecum intim, chiar daca la fel de accesibil ca si FB. Cind public totusi ceva pe blog am impresia ca o fac cu mai multa grija, si ca textul meu va fi, la rindu-i, citit cu mai multa atentie, cu mai putina graba.
Devin foarte nostalgica cind mi se mai intimpla (rar acum, foarte rar, cum am spus) sa mai intru pe acest blog. Era o vreme cind mai erau posibile discutii in acest spatiu virtual, adevarate discutii, cind contactul uman exista inca si bucuria de a « vorbi » cu celalalt era intreaga. Ma simt schilodita de acest FB, furata, inselata. Ma infurie maniera aceasta de a « fi » si de a « nu fi », in acelasi timp. Poate ca nu inteleg eu la ce servesc retelele sociale, dar un lucru e sigur : daca se vor un spatiu de comunicare, misiunea e absolut ratata. Operatia a reusit, pacientul e mort.
Desigur, nimic nu ma impiedica sa scriu, ca si inainte, pe blog. Sint foarte constienta ca nimic din ce scriu nu e atit de semnificativ incit sa am pretentia ca oamenii trebuie sa imi acorde mie minute din timpul lor. Nu e vorba de asta. Nu e vorba deloc de o lamentatie narcisista. E vorba de altceva : indiferent ce prostioare mai scriam eu pe blog, ceea ce conta era exercitiul in sine. Oprirea in timp, cu scopul bine definit de a gindi (ori macar de a incerca o farima de gindire). O intrebare era pusa, un raspuns aparea. O incercare, un raspuns, un gind. Ceva se infiripa. Aceasta este ratiunea lamentarii mele : nostalgia contactului uman, lipsa comunicarii autentice. Tristetea despartirii definitive de ceea ce ar putea fi (inca) o lume. Teama ca nu mai exista cale de intoarcere.
Il y a longtemps que je t’aime, jamais je ne t’oublierai…
E un cintecel traditional francez cintat in general de copii. Imi suna in minte in timp ce scriu. E despre o prietenie pierduta. Poate fi despre o lume. Poate fi despre singuratate. Ori despre nostalgie. Ori…Cam atit.

PS. In momentul publicarii gasesc un mesaj din partea unui fost coleg de liceu cu care nu am comunicat de ani de zile si care imi scrie urmatoarele:
Mereu ma uit pe blogul tau si vad ca v-ati lenevit in ultima vreme. Ceea ce ati scris pana acum e foarte frumos si e pacat ca ne scrieti atat de rar. Asteptam ganduri noi!. Mie mi-a placut foarte mult ” Despre mediocritate si geniu” . Salutari!

Misterioase sint caile Domnului!…Intimplarea asta m-a lasat asa…vorba lui Nichita… “nemaipomenit de bucuroasa”. 🙂 “Pai nu mor caii cind vor ciinii. Si de altfel…”

Multumesc din suflet L.A.! Textul acesta e pentru tine! Cu drag,

Leave a Reply

Your email address will not be published.