I remember one morning…
getting up at dawn…
there was such a sense of possibility!
You know? That feeling?
And… and I remember thinking to myself:
‘So this is the beginning of happiness…’
‘This is where it starts!’
‘And, of course, there’ll always be more.’
Never occurred to me
it wasn’t the beginning,
It was happiness.
It was the moment…
― Virginia Woolf
In ceea ce ma priveste, a fost o dimineata de toamna in Copou, la o terasa din Puskin, bindu-mi cafeaua, in prima mea zi de studentie. Nu aveam inca 19 ani. Era imediat dupa cazare, eram bucuroasa, aveam camera mea, locul meu, eram in sfirsit libera, eram pregatita… Eram pregatita pentru fericire. Da, imi amintesc si acum ca si cum ar fi fost ieri: senzatia ca totul este posibil, ca fericirea ABIA incepe…atunci, in momentul acela, precis. Vechii greci spuneau ca niciodata nu traim in dimensiunea prezentului, pentru ca traim ori in nostalgia trecutului, ori in speranta viitorului. Ca si Ulise, in cei 20 de ani de pribegie, nostalgic dupa Itaca lui, sperind sa o revada intr-o zi, uita sa traiasca…prezentul. Doar cind o regaseste pe fidela Penelopa, trairea in prezent are loc, timpul parca se intinde, momentul este prea puternic pentru ca trecutul ori prezentul sa mai conteze.
In dimineata aceea de toamna, asta mi s-a intimplat si mie: am reusit sa traiesc momentul prezent, fara ca fericirea prezentului sa fie tulburata de regretele si nostalgia trecutului ori de sperantele si angoasele viitorului. Pot spune ca sint exprem de norocoasa: acela a fost momentul, pot sa spun acum, cu o precizie aiuritoare, ca acela a fost momentul in care am simtit fericirea absoluta a prezentului, am trait clipa pentru ceea ce era ea, atunci, si nu pentru ce fusese ori pentru ce as fi sperat sa fie.
Nu am fost constienta atunci de ceea ce mi se intimpla. Revelatia am avut-o citind Virginia Woolf, momentul mi-a venit in minte fara nici un efort, spontan, natural, ca si cum astepta de mult sa imi aduc aminte… Sa imi aduc aminte ca asta a fost fericirea, ca aceea a fost CLIPA! Ar fi trebuit poate sa strig atunci, ca Faust…”Opreste-te, clipa, esti atit de frumoasa!…” Sau poate ca nu.
………
”Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
Ca tot s-a innoit anul, e vremea (sic!) pentru… Sa ai parte cat mai neintrerupt de acea “fericire simpla”! Sa staruiti intru poezie , caci “in chip poetic locuieste omul” pe acest Pamant!
Si daca tot alergi, de ce sa nu-ti faci planuri pentru un NY Marathon? (Se poate! Si eu, mai mult din intamplare, l-am alergat in 2005. A fost primul din cele doua pe care le-am alergat.)
(Adresa de email e “fake”.)
Chiar asa Dumi…atita ni s-a dat.
Don Quixote, multumesc pentru popasurile constante. Cit despre maratonul de la NY, e cale lunga pina acolo, dar nimic nu este imposibil. Obiectivul este deocamdata un maraton, indiferent unde. Un an bun iti doresc, si da, sa staruim intru poezie, cum bine spui, aceasta „cea mai nevinovată dintre îndeletniciri”, singura poate libera de orice fel de constringeri.
Frumos spus Stefana, libera de constringeri… Libertatea e in creatie, chiar si o citime de-ar fi!